Cauzele profunde ale crizelor financiare. Pledoarie pentru un nou capitalism (II)

Acad. prof. dr. Yvan Allaire este preşedintele consiliului de administraţie al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) şi profesor emerit de strategia afacerilor la Université du Québec à Montréal (UQAM). Este cofondator al grupului de consultanţă SECOR. A fost consilier al conducerii unor mari întreprinderi canadiene şi vicepreşedinte executiv al companiei Bombardier, între 1996 şi 2001, şi membru în mai multe consilii de administraţie, printre care, între 2005 şi 2009, acela al Casei de depozite şi plasamente a Quebecului, cel mai mare fond de pensii din Canada. A publicat numeroase lucrări şi articole despre strategia şi guvernanţa întreprinderilor. Este membru al Academiei de litere şi ştiinţe sociale al Societăţii regale din Canada. Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu predă strategia afacerilor la Facultatea de management din cadrul UQAM şi este titulară a catedrei Bombardier de gestiune transnaţională. Autor prolific (peste o sută de articole şi mai multe cărţi), a condus numeroase seminarii despre schimbarea strategică la care au participat echipele de conducere ale unor mari companii canadiene. Deţinătoarea premiului pentru cea mai bună teză de doctorat în gestiune decernat de American Academy of Management, profesoara Mihaela Fîrşirotu a creat şi condus, după căderea comunismului, prima şcoală masterală de gestiune din România (la Academia de Studii Economice din Bucureşti). Împreună, Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu au scris o carte, Pledoarie pentru un nou capitalism. Va apărea la Editura Logos , cu un cuvânt înainte de acad. Mircea Maliţa , în traducerea lui Alexandru Ciolan. Publicăm câteva fragmente din această carte.


Transformarea companiilor: Jos loialitatea, trăiască pieţele!
Cum de s-a ajuns ca un capitalism financiar să ia locul capitalismului industrial? Care sunt cauzele profunde ale acestei evoluţii? Cum a trecut sistemul nostru economic de la un tip de întreprinderi bazat pe relaţii pe termen lung, pe loialitate, pe implicarea părţilor interesate la un model de întreprinderi aservite pieţelor financiare?

Modelul (perimat?) al loialităţii reciproce şi al părţilor implicate
Conform modului de funcţionare care a constituit multă vreme norma după care se ghidau marile companii (şi pe care noi îl numim "modelul loialităţii reciproce" - stakeholder model), firma îşi recrutează personalul la terminarea studiilor secundare sau colegiale, investeşte în formarea lui şi îl socializează în spiritul valorilor ei şi a modului ei de a proceda ("cultura" ei), îl face să cunoască multiplele faţete ale activităţilor din cadrul ei.
Compania evaluează cu grijă randamentul angajaţilor şi îi promovează după merit. Remuneraţia este stabilită în funcţie de vechime şi de poziţia ierarhică, ţinând cont de contextul economic general. Toţii şefii provin dintre angajaţi. Compania oferă o oarecare securitate angajatului, aceasta cuprinzându-i adeseori pe toţi angajaţii, până la vârsta pensionării.
Pieţele financiare au în acest model prea puţină influenţă asupra deciziilor luate în cadrul companiei, a cărei guvernanţă este asumată de un consiliu de administraţie constituit majoritar din membri ai conducerii şi din persoane afiliate întreprinderii.
Acest model, altădată norma în America de Nord, oferea o mare securitate a locului de muncă şi perspective de promovare până la gradul cel mai înalt din companie, după talentul şi competenţele fiecăruia. În schimb, individul era profund dedicat întreprinderii, se simţea răspunzător pentru succesele ori eşecurile ei.
Mizând pe o relaţie durabilă, pe o loialitate reciprocă şi investind în formarea şi dezvoltarea personalului, compania acumula cu timpul o sumă considerabilă de abilităţi, de cunoştinţe şi de experienţe care constituiau preţioase active intangibile, aparţinând la propriu întreprinderii. Aceste active erau surse de avantaje concurenţiale durabile. Pe bună dreptate, pentru că aceste active există în minţile unui personal esenţialmente inamovibil.
Cadrele superioare pun accentul pe ridicarea competenţelor personalului şi pe investiţiile pe termen lung în vederea dezvoltării de tehnologii şi de produse noi. Randamentul pe termen scurt pentru acţionari nu este decât o preocupare printre multe altele. Acţionarii au dreptul la dividende care cresc pe măsura succesului întreprinderii sau cu rata inflaţiei.
În acest model, întreprinderile se finanţează în bună parte prin reinvestirea profiturilor. Conducătorii subscriu la conceptul de stakeholders sau "părţi implicate", adică îşi asumă responsabilitatea de a păstra în conducerea întreprinderii un echilibru sănătos între interesele personalului, ale acţionarilor, ale clienţilor şi ale societăţii în general. Pieţele financiare, şi acţionarii în special, exercită o influenţă minimă asupra deciziilor unei mari companii.

O schimbare de context
Din mai multe raţiuni, această combinaţie de loialitate reciprocă şi de responsabilitate faţă de "părţile implicate" se degradează treptat începând cu anii '80. Marile corporaţii americane, unele după altele, au repudiat acest contract psihologic, social şi economic între corporaţie, personal, acţionari şi toate celelalte părţi. "Clauzele" esenţiale ale acestui contract, echilibrul intereselor, perenitatea locului de muncă, promovările exclusiv interne şi redusa mobilitate a personalului între corporaţii au suferit asaltul noilor realităţi economice şi sociale.
Câteva texte academice, apărute în cursul anilor '70, au avut o influenţă considerabilă asupra evoluţiei evenimentelor. Jensen şi Meckling (1974) şi alţii propuneau ca acţionarul, cel care-şi asuma riscurile, să îşi reia rolul de mandant şi să ceară ca mandatarii săi (consiliile de administraţie şi directorii) să pună interesele sale pe primul loc şi ca maximizarea valorii pentru acţionari să devină primul obiectiv urmărit de administratorii unei corporaţii.
De la începutul anilor '80, sub impulsul lui Reagan şi Thatcher, dereglementarea numeroaselor industrii, privatizarea întreprinderilor de stat şi deschiderea pieţelor spre concurenţa internaţională au bulversat mai multe sectoare economice, obligând la ajustări dificile şi rapide spre a evita prăbuşirea companiilor din aceste sectoare. Delocalizarea activităţilor către ţări cu salarii mici, raţionalizările de efective etc. au devenit obligatorii pentru supravieţuirea întreprinderii.
În acelaşi timp, presiunea pieţelor financiare asupra conducătorilor de corporaţii sporeşte; acţionarii nerăbdători vor randamente rapide; deceniul 1980-1990 marchează sfârşitul modelului "loialităţii reciproce" sau al "părţilor implicate" şi înlocuirea lui cu modelul "maximizării valorii pentru acţionari". Fondurile instituţionale sunt acţionari majoritari ai marilor corporaţii şi vor să fie tratate ca proprietari ai lor.
Pentru a alinia interesele managementului cu cele ale acţionarilor, conducătorii primesc remuneraţii variabile extrem de generoase, cu condiţia să asigure un înalt randament pentru acţionari; dacă nu o fac, zilele lor sunt numărate.
Fondurile speculative (hedge funds), care îşi fac apariţia în anii 1995-2000, împresoară firmele cotate la bursă şi le iau cu asalt atunci când apare ocazia de a face profituri rapide.
Supuse presiunilor pieţelor financiare, companiile trebuie să-şi ajusteze rapid efectivele la conjunctura economică. Recesiunea dură din 1981-1982 a fost din acest punct de vedere un punct de cotitură, pentru că multe dintre corporaţii au repudiat angajamentul de securitate a locului de muncă luat faţă de gestionarii de nivel mediu (middle management). Toate cadrele superioare şi toţi managerii au înţeles că "securitatea locului de muncă" depindea de atunci înainte de valoarea lor pe piaţa "talentului". Aceasta a condus în mod direct la apariţia "vedetelor" şi a "stelelor", ca în sportul profesionist. Iar aceste vedete se făceau remarcate mai ales prin abilitatea lor de a "crea valoare pentru acţionari".

Din volumul Pledoarie pentru un nou capitalism, în pregătirela Editura Logos.