Raport academic despre Calul troian de la Roşia Montană

Raport academic despre Calul troian de la Roşia Montană

Luni, 18 Aprilie 2011 Bucuresti, Romania/Romanian Global News

"Bătălia pentru salvarea Roşiei Montane este parte a războiului pentru salvarea aurului românesc. Am pierdut petrolul şi multe altele, nu vom accepta să pierdem şi aurul. Vom demonstra aici că RMGC este un adevarat "cal troian" la Roşia Montană, pentru că a reuşit să impună interesele unei firme private străine (Gabriel) în dauna intereselor statului român, a interesului naţional" este începutul scrisorii deschise adresată guvernului României de către Grupul pentru Salvarea Roşiei Montane din Academia de Studii Economice din Bucureşti, transmite Romanian Global News.

Citeste articolul pe Romanian Global News

Prosperitatea economiilor latino-americane: cum pragmatismul a invins neo-liberalismul.

Prof. Mihaela Firsirotu

Acest articol face parte dintr-o serie dedicata catorva tari din America Latina. Exista trei motive care pledeaza in favoarea prezentarii evolutiilor acestor tari cititorului din Romania:

In primul rand, vom arata ca politicile neoliberale practicate de Romania in trecut si prezent, sub patronajul si la insistentele binevoitoare ale FMI si, mai recent, ale Asociatiei investitorilor straini au fost experimentate in America Latina cu rezultate ruinatoare in cele mai multe cazuri. La sfarsitul anilor 80 si la inceputul anilor 90, America Latina adopta cu un entuziam induiosator retetele prescrise de vecinul lor de la nord. “ Dogma neolibarala cunoscuta sub numele « Consensul de la Washington” propune un decalog de politici pe care, oricare tara responsabila si sanatoasa la minte ar trebui sa le urmeze daca doreste sa-si asigure cresterea economica si sa iasa din stadiul de subdezvoltare. Elitele din America Latina impresionate, convinse sau ademenite actioneaza cu promptitudine pentru a implementa aceste politici menite sa dea rezultate sigure. Luate impreuna, aceste politici vizau formarea unui sistem economic neoliberal. Oricat de eficiente ar fi in alte contexte, desi aceasta ramane o ipoteza neverificata, aceste politici neoliberale au sfarsit prin a provoca daune imense tarilor latino-americane. Santiso (2006) scrie pe larg si in mod elecvent despre esecul politicilor neoliberale si dezastrul creat prin incercarea de a le traduce in practica.

Lectiile dureroase ale experimentului neoliberal incercat de America Latina ar trebui sa mareasca rezistenta fata de politici similare practicate in Romania si sa grabeasca procesul discreditarii ideologiei neoliberale.

In al doilea rand, credem ca noile modele de dezvoltare adoptate de unele dintre tarile din America Latina sunt relevante pentru Romania. Precum  mai multe dintre tarile Americii Latine, Romania a simtit pe pielea ei dezastrul provocat de cele doua ideologii utopice: comunismul (sau socialismul in cazul Americii Latine) si neoliberalismul, adica fundamentalismul pietei. Suntem de acord cu Santiso (2006) ca in ciuda diferentelor fundamentale ambele sunt “scheme utopice inventate pe alte plaiuri care sacrifica prezentul unor societati intregi pentru un viitor de vis care refuza cu incapatanare sa se implineasca”. Intr-adevar, atat in Romania cat si in America Latina, suporterii lui Marx din trecut si profetii neoliberali de azi propun cu hotarare si fervoare sacrificarea prezentului in cautarea unui viitor marxist fara inegalitati si exploatare sau a unui viitor trandafiriu neoliberal de crestere economica eterna si de competitie neinfranata sub ochiul scrutator al Dumnezeului financiar. Desigur, comunismul, care s-a dovedit a fi un total faliment ca sistem economic si politic, a fost aruncat la gunoiul istoriei acum 20 de ani. Ideologia neoliberala, dominanta si necontestata dupa caderea comunismului este in prezent pusa sub semnul intrebarii si inlaturata in economiile cele mai avansate, desi intr-o maniera mai putin dramatica si cu mai putina fanfara decat in cazul comunismului. Se pare ca in singurele locuri unde guvernele inca se mai agata de aceasta ideologie distructiva sunt unele tari ex-comuniste din Europa de est si centrala si in special Romania. Oare pentru cat timp?

In al treilea rand, ceea ce se petrece in diferite tari din America Latina poate indica o cale de iesire din situatia grea in care se gaseste Romania insasi. America Latina ofera o speranta, o “economie politica a posibilului” (Santiso, 2006), o cale pragmatica a reformei graduale in care pietele sunt reglementate si incadrate de puternice valori sociale. Intr-adevar, in ultimele doua decenii, o transformare impresionanta s-a produs in America Latina. Noile guverne alese democratic par sa aiba ca obiectiv stabilirea unui dialog strans intre institutiile guvernamentale si cetatenii aflati pana recent intr-o conditie de alienare si neputinta. Noii lideri din America Latina – Nicaragua, Argentina, Bolivia, Ecuador, Venezuela, Chile si Brazilia – sunt grupari politice diverse cu baze diferite electorale si, intr-adevar, cu politici divergente. Toti acesti lideri par insa motivati de aspiratia sincera de a orienta politicile guvernamentale catre obtinerea de rezultate palpabile si de a le pune in concordanta, pe cat de mult posibil, cu nevoile si aspiratiile cetatenilor (N.Birns and L.Birns, 2007).

Intr-adevar, spre deosebire de predecesorii lor, ministrii raspunzatori de politicile economice ale acestor tari, precum si guvernatorii bancilor lor centrale au demonstrat in ultimii 10- 15 ani un spirit pragmatic, o intelepciune considerabila si o intelegere clara a esecului politicilor din trecut. Politicile lor economice sunt menite sa dea sperante acestei jumatati de continent epuizata de terapiile de soc si contra-soc, de ajustari si neajustari structurale. Aceste guverne au incercat sa-si construiasca credibilitatea lor si a institutiilor lor guvernamentale. Au adoptat politici economice care tin cont de realitatile sociale concrete ale tarilor respective. Au invatat arta echilibrarii politicilor monetare si fiscale,a compromisurilor dintre pietele libere si reglementarile guvernamentale, au inteles rolul atat al intreprinderilor private cat si al politicilor sociale progresiste in promovarea unei cresteri economice sustinute si a unei societati mai echitabile. N. Birns and L.Birns (2007) noteaza ca, spre deosebire de institutiile de inspiratie neoliberala si politicile trecute din America Latina – cum ar fi privatizarile neincetate si politicile deflationiste – care au tins sa reduca numarul de salariati din sectorul public, noile guverne au crescut in mod invariabil cheltuielile acestul sector si au marit numarul angajatilor guvernamentali; au incurajat printr-un cadru legal favorabil initiativele si organizatiile la nivel comunitar. Autorii citati conclud ca ,prin aceste masuri , mai degraba decat prin redistribuirea radicala a bogatiei, au reusit guvernele din America Latina sa sustina dezvoltarea economica si normele sociale in acelasi timp.

Mai mult decat atat, asa cum arata Levitsky (2007), America Latina cauta noi parteneri economici, ca sursa de investitii si piete de export. Asia, in primul rand China si India, devine un client important si, intr-o anumita masura, un investitor in America Latina.

Accesul la pietele asiatice si infuzia de investitii asiatice au redus dominatia Statelor Unite si a FMI-ului. Guvernele din America Latina considera aceasta o izbanda.

Inutil sa mai spunem ca aceste tari continua sa se loveasca de vechile probleme structurale: un nivel inalt de inechitate sociala si rasiala, dainuind de secole ; coruptia nu a fost eradicata datorita unui stat si institutii inca slabe.

Cu toate acestea, transformarile economice si sociale continua sub conducerea unor guverne alese democratic care se bucura de sprijin popular.

“Rezultatele oferite de sondajele de opinie arata ca in afara catorva state, publicul nu s-a miscat mult spre stanga. Publicul este foarte critic la adresa privatizarilor si, in mare, sustine re-nationalizarea in anumite cazuri. Dar, publicul de pretutindeni [in America Latina], chiar in Bolivia si Venezuela, continua sa imbratiseze comertul liber, sa fie deschis investitiilor straine. Asa ca nu exista o cerinta populara, o cerinta venita din partea alegatorilor pentru o intoarcere spre stanga. Asta nu inseamna ca oamenii se dau in vant dupa neoliberalism dar nu se inregistreaza o tendinta pronuntata catre stanga printre alegatori…”(Levitsky,2007)

La inceputul secolului 21, traiectoriile unor tari ca Chile, Brazilia, Maxic dar si Costa-Rica, Trinidad, Tobago, Columbia, Uruguai printre altele, deschid calea unor mari oportunitati pentru alte tari, inclusiv Romania, “ aparitia inavuata a unei economii politice a posibilului”, scrie Javie Santiso (2006). Asta inseamna ca exista sperante pentru Romania daca guvernul  renunta la ideologia neoliberala,se pune pe treaba iar cetatenii au grija ca guvernul ales de ei sa actioneze spre binele lor.

Urmatorul articol din aceasta serie va fi dedicat demistificarii modelului economic chilian, considerat de unii copilul model al neoliberalismului din America Latina, iar de altii, un exemplu de economie mixta pragmatica. Care este oare realitatea?

Referinte:


Santiso, Janvier. Latin America’s Political Economy of the Possible: Beyond Good Revolutionaries and Free-Marketeers. The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, 2006. 245.p.


Birns,N and L.Birns “Hemispheric Echoes, The Reverberations of Latin American Populism”. Harvard International August 31, 2007.


Levitsky, Steven “Not the Populism of the Yesteryears.” Harvard International, June 23, 2007.

Daniel Daianu: Ce lipseste Europactului

Ultima reuniune la nivel inalt a Consiliului European a fost marcata de caderea guvernului in Portugalia, care complica procesul de acordare a asistentei financiare pentru aceasta tara (chiar daca la Lisabona nu se admite inca necesitatea). Germania si-a impus punctul de vedere privind Pactul Euro plus (fost Pactul pentru Competitivitate), care se intalneste cu propuneri anterioare formulate de Comisie si echipa de lucru condusa de presedintele Herman van Rompuy in cursului anului 2010. Ma refer la un pact de stabilitate si crestere mult intarit (inclusiv prin impunere de sanctiuni), coordonarea de politici economice generale (nu numai bugetare) si validarea unui mecanism de stabilitate financiara, care sa prevada acordarea de asistenta in anumite circumstante. Dar, in opinia mea, el nu lamureste si nu raspunde (inca) la chestiuni majore.

Citeste tot articolul pe hotnews.ro !

Cele patru profeţii ale Guvernului şi câteva întrebări pe marginea lor

Victoria Stoiciu

Ce ar mai putea fi spus acum, în ceasul al doisprezecelea, despre noul Cod al Muncii ? Zarurile au fost aruncate. În pofida gravităţii modificărilor operate, reacţia societăţii civile, a sindicatelor nu fost foarte convingătoare. Câteva proteste organizate ici colo de către grupuri de sindicalişti, spectrul unei moţiuni de cenzură ce se anunţa din start perdantă (vom vedea azi), plus câteva critici punctuale, dar limitate ca impact prin mass media– cam astea au fost în mare problemele pe care a trebuit să le înfrunte Guvernul. Floare la ureche, cum s-ar spune…

Citeste tot articolul pe contributors.ro !

Pentru un capitalism al proprietarilor

Pentru un capitalism al proprietarilor

Acad. Prof. dr. Yvan Allaire, preşedinte al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) -Canada

Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu, profesor de strategie la Şcoala de ştiinţe ale gestiunii, UQÀM-Canada

(Parerile exprimate in acest articol ii reprezinta exclusiv pe autori)

Cu cei circa 2 000 de lideri politici şi economici reuniţi, pentru două sau trei zile la fiecare sfârşit de ianuarie, sătucul elveţian Davos devine o chintesenţă a umorilor „elitei“ mondiale, un barometru al influenţei schimbătoare a naţiunilor.

Optimismul de paradă al reprezentanţilor occidentali ascundea o profundă nelinişte, teama de o fractură socială. Unii simţeau deja răsuflarea îngheţată, frisonul vestitor al crizelor sociale alimentate de rata şomajului înaltă şi tenace, mai ales printre tineri, de inegalităţile crescânde dintre cetăţeni în privinţa bunăstării, de deprimanta creştere a preţului produselor alimentare, de dificila integrare a emigranţilor şi de eşecul multiculturalismului, de consecinţele sociale şi economice ale măsurilor de austeritate fiscală adoptate de aproape toate ţările dezvoltate şi mai puţin dezvoltate.

Cuplul nepereche Merkel-Sarkozy a făcut la Davos declaraţii solemne de susţinere a monedei euro, dorind să-i tempereze pe speculatori. Şi totuşi, nimeni nu e chiar atât de naiv; Germania va cere ca ansamblul ţărilor Uniunii Europene să adopte politici fiscale, sociale şi economice dure şi precise pentru a obţine sprijinul său financiar.

La Davos 2011 s-au făcut simţite, aproape fizic, o deplasare a puterii economice dinspre Occident către Orient, ca şi desuetudinea modelului economic american şi dominaţia germană asupra Uniunii Europene.

Evident, toanele se schimbă rapid; ţări influente azi sunt lipsite de importanţă mâine şi viceversa. Şi totuşi, nimeni nu a îndrăznit să pună sub semnul îndoielii ascensiunea Chinei şi a Indiei sau rolul decisiv pe care aceste uriaşe ţări îl vor juca în următoarele decenii.

Schimbarea mizei economice

Aceste ţări joacă pe terenul economic după reguli diferite, îşi sprijină dezvoltarea pe reguli economice proprii, adeseori necunoscute în Occident, rivalizează cu economiile occidentale prin intermediul unor întreprinderi aflate adesea în proprietatea statului sau controlate de acesta.

India, de pildă, are numeroase societăţi de stat iar întreprinderile indiene cotate la bursă emit aproape întotdeauna „acţiuni ale promotorului“ care lasă controlul în mâinile fondatorilor şi ale familiilor acestora. De fapt, doar 15% dintre acţiunile societăţilor indiene cotate la bursă sunt deţinute de investitori straini. Guvernul indian a adoptat recent o lege care obligă la sporirea acestui prag la 25% în următorii trei-cinci ani.

Într-adevăr, în societăţi total diferite precum Norvegia, Finlanda, Brazilia, Rusia, India şi China, societăţile de stat sau controlate de stat deţin participări importante în sectoarele nevralgice ale resurselor naturale, băncilor şi telecomunicaţiilor. Rareori aceste guverne îşi lasă societăţile de importanţă strategică vulnerabile la preluarea controlului de către interese străine.

Aceste guverne adoptă tot mai frecvent o formă hibridă de intreprindere de stat. Guvernul păstrează controlul asupra societăţii (sau cel puţin asupra unei minorităţi de blocaj) dar cotează societatea la bursă şi îi deschide capitalul către investitori privaţi. În felul acesta, societatea are acces la surse de capital privat pentru a-şi finanţa dezvoltarea şi beneficiază, în cazurile cele mai fericite, de disciplina în guvernanţă, de transparenţa şi de măsurile de performanţă impuse de cotarea întreprinderii la bursă.

La sfârşitul lui 2010, din primele zece societăţi cu cea mai mare valoare la bursă la nivel mondial, patru erau societăţi hibride de stat cu sediul în China, Rusia şi Brazilia, cu activităţi în domeniul energiei.

Modelul „american“ de întreprindere

Or, modelul tipic „american“ de întreprindere cotată la bursă riscă să nu poată face faţă acestei noi rivalităţi, fiind prea orientat spre performanţa pe termen scurt, prea usor de busculat de nerabdarea „investitorilor“ avizi, dornici de randament rapid şi de cresterea preţului acţiunilor. Aceste firme „model“ sunt prăzi uşoare, miei sacrificaţi pe altarul pieţelor financiare şi al operatorilor şi speculatorilor de toate felurile. Sub presiunea investitorilor nerăbdători şi a atacurilor (reale sau bănuite) ale vânzătorilor de actiuni neposedate ,dar imprumutate si vandute in scopul speculatiei (short-selling) şi ale fondurilor speculative (numite în mod fals hedge funds, adica fonduri de acoperire a riscului), conducătorii acestor firme „model”, bine remuneraţi tocmai pentru a nu opune prea mare rezistenţă, nu mai administrează decât pe termen scurt şi se consacră exclusiv măsurilor destinate a susţine creşterea profitului pe acţiune şi astfel a cotaţiei la bursă.

Nu numai că întreprinderile de acest tip vor suferi din cauza lipsei de viziune pe termen lung şi de tenacitate în competiţia cu întreprinderile venite de aiurea, dar, în plus, ele constituie un model de întreprindere cât se poate de nepotrivit pentru a i se încredinţa dezvoltarea optimă a resurselor naturale ale unei ţări. În Canada, în pofida efortului susţinut din unele medii pentru a promova, chiar a impune acest „model“ american, trama industrială canadiană comportă un mare număr de campioni industriali cu acţionari în poziţie de control, adesea prin intermediul unor acţiuni care dau dreptul la vot multiplu, sau chiar societăţi de stat, societăţi integral private sau cooperative.

Tabelul următor arată distribuţia primelor 100 de mari societăţi comerciale canadiene în 2008. Doar 41 de societăţi au un acţionariat dispersat( adica nimeni nu detine mai mult de 5%-10% din actiunile cu drept de vot); dar chiar şi în cazul lor, multe sunt bănci şi societăţi de asigurări, ferite prin reglementare de preluarea controlului de către terţi, fie ei autohtoni sau straini.In schimb, in Statele Unite, cel puţin 70 din primele 100 de societăţi comerciale sunt construite după modelul societăţii cu proprietari difuzi.

Majoritatea firmelor implicate in criza financiara din 2007-2008 erau exact de acest fel!

FORMELE DE PROPRIETATE ALE PRIMELOR 100 DE MARI ÎNTREPRINDERI CANADIENE

(PE BAZA VENITURILOR DIN 2008)

Sursa: date din Financial Post, compilate de autori

– Societăţi de stat 13

– Proprietate privată 11

– Filiale ale unor societăţi străine 13

– Cooperative 3

– Societăţi cotate la bursă sub controlul unei categorii speciale de acţiuni 12

– Societăţi cotate la bursă cu acţionariat de control 7

– Societăţi cotate la bursă cu acţionariat difuz 41

Copyright, 2009-2010, Allaire şi Fîrşirotu.

Toate drepturile de reproducere sau adaptare totală sau parţială rezervate.

Nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de ideologii şi de alte voci interesate care încearcă să culpabilizeze intreprinderile care nu se conformează viziunii lor despre „intreprinderea comercială ideală“.

Concluzie

Aşa cum am propus la Davos, trebuie să îndemnăm guvernele să favorizeze şi să promoveze o mare diversitate de forme de proprietate pentru întreprinderile lor: de la întreprinderea care rămâne privată 100% până la cooperative, de la întreprinderea cotată la bursă cu acţiuni care dau deobicei fondatorului-entrepreneur al firmei, dreptul la un vot superior procentului de actiuni detinute , (de exemplu 10 voturi pentru ficare actiune detinuta (multiple –vote shares),ceea ce asigura controlul asupra companiei, până la societăţi de stat pure sau hibride, de la firme de familie la afaceri în parteneriat.

În ceea ce priveşte întreprinderea de tip clasic, cu acţionariat dispersat, propunem măsuri menite a fideliza acţionariatul şi a face conducătorii acestui tip de întreprinderi mai puţin sensibili la toanele „investitorilor“ pe termen scurt şi la atacurile speculatorilor, cum ar fi: dreptul de vot să nu fie acordat decât după un an de la cumpărarea acţiunilor; întreprinderea ar putea acorda dividende majorate după o anumită perioadă de deţinere a acţiunilor; guvernele ar putea schimba regulile fiscale în sensul ca taxele pe câştigurile de capital să descreasca in funcţie de lungimea perioadei de deţinere a acţiunilor etc.

În felul acesta se construieşte un capitalism al adevăraţilor proprietari!

22 februarie 2011

Aricolul va fi publicat in franceza in martie 2011,in Revista Forces-Montreal, Canada

Îmbunătăţiţi performanţa întreprinderilor de stat prin guvernanţă corporativă

Privatizările şi dereglementările pe scară largă, inspirate de ideologia prevalentă în epoca Reagan-Thatcher, au produs rezultate amestecate. Chiar în circumstanţele cele mai favorabile, ca în cazul Marii Britanii, rezultatele au fost dezamăgitoare şi s-au soldat cu mai multe eşecuri.

Citeste articolul pe Ziarul Financiar.

Sfaturi pentru FMI - incetati sa promovati politici expirate

Fondul Monetar International (FMI) ar trebui sa isi diversifice metodele, sa nu mai dea sfaturi depasite de vreme, sa inceteze sa promoveze politici expirate, sa coopereze cu guvernele tarilor cu care are acorduri pentru imbunatatirea guvernantei intreprinderilor private si de stat, sustin economistii Yvan Allaire si Mihaela Firsirotu, intr-o scrisoare deschisa catre Jeffrey Franks, seful Misiunii FMI pentru Romania.

Citeste articolul pe Manager.ro

Merkel şi Sarkozy vor să impună statelor membre UE o politică economică, fiscală şi socială comună

Vineri 4 februarie, 27 de şefi de guverne ale unor state membre ale Uniunii Europene s-au întâlnit la Bruxelles pentru a discuta propunerile cancelarei germane Angela Merkel şi ale preşedintelui Franţei, N. Sarkozy, privind modul în care ar putea fi salvată moneda euro.
Este cunoscut deja că, în mai 2010, guvernele zonei euro au creat un fond de 700 de miliarde de euro, din care 440 de miliarde vin de la statele membre, iar restul de la FMI. Acest fond are ca scop finanţarea de urgenţă, în caz de nevoie, a ţărilor din zona euro. Fondul, numit Mecanismul European de Stabilitate Europeană (the European Financial Stability Facility – EFSF), este necesar pentru a spori încrederea investitorilor în moneda comună, euro. Atât Merkel cât şi Sarkozy sunt ferm hotărâţi să apere, cu orice preţ, moneda europeană. „Euro este Europa şi Europa este 60 de ani de pace pe continentul nostru“ a declarat preşedintele Sarkozy la Davos. Vorbind şi în numele cancelarei germane, el a adăugat în discursul său că „nu vom întoarce niciodată spatele acestei monede, nu o vom abandona niciodată“.
Problema este că pentru ca acest fond să obţină o cotaţie AAA pentru împrumuturile pe care le-ar face, el trebuie să fie supragarantat de către statele zonei euro. Dar, la cererea Germaniei, fondul nu este garantat în mod solidar, ceea ce înseamnă că ţările mai slabe sunt obligate să-şi garanteze propria datorie publică. Ca atare, capacitatea reală de împrumut a fondului este estimată la numai 250 de miliarde de euro. Cum fondurile nu sunt suficiente pentru a obţine încrederea investitorilor în moneda comună, Angela Merkel a propus la Bruxelles, vineri 4 februarie, celorlaţi şefi de guverne membre ale Uniunii Europene o mărire a fondului de stabilitate, cu condiţia ca ţările zonei euro să accepte o integrare economică mai puternică, incluzând întâlniri regulate între şefii statelor membre.
Un document în formă preliminară, pregătit de unul dintre ministerele germane, identifică, conform International Herald Tribune din 4 februarie 2011, următoarele priorităţi:
– abolirea sistemului de indexare a salariilor;
– recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale;
– crearea unei baze comune pentru stabilirea taxelor corporative;
– ajustarea sistemelor de pensii;
– formularea unui plan naţional de gestiune a crizelor bancare;
– crearea de măsuri legale care să forţeze ţările să adopte politici fiscale dure, printr-un mecanism numit „debt alert mechanism“.
Conform planului, ţările vor fi evaluate pe baza unor indicatori economici bine stabiliţi, verificarea urmând să fie facută de către Comisia Europeană.
Amintim cititorilor că mare parte din acest plan franco-german a fost iniţiat şi promovat de către Comisia Europeană încă din toamna anului trecut, cu scopul de a întări guvernanţa economică şi politică europeană. Amintim de asemenea că pentru nerespectarea obligaţiilor, Comisia Europeană prevedea sancţiuni în valoare de sute de milioane de euro, aplicate ţărilor indisciplinate.
Conform ediţiei online a revistei Financial Times din 4 februarie 2011, planul franco-german prezentat la conferinţa de la Bruxelles s-a lovit de rezistenţa celorlalţi lideri europeni, dispuşi să apere politicile lor naţionale, atât economice, cât şi cele privitoare la piaţa muncii sau la sistemul de ajutor social. Ft.com raportează că mai mult de jumătate din cei 27 de şefi de guverne, incluzând aliaţi tradiţionali ai Germaniei ca Austria şi Olanda, au criticat initiaţiva, văzând în ea o încercare de extindere a Comisiei Europene în zone de politici care în mod normal ţin de jurisdicţia parlamentelor naţionale.
În faţa unei opozitii ferme, preşeditnele Sarkozy a ales să nu emită un document oficial cu propuneri specifice, delegând preşedintelui Cosiliului Europei, Herman Van Rompuy, sarcina de a tatona ţările membre asupra şanselor de a ajunge la un acord.
Interesantă este soluţia mai simplă şi cu riscuri politice mici, propusă de Jean-Pierre Chevenement, fost ministru al Apărării şi al Afacerilor Interne al Franţei, actualmente senator, oferită într-un interviu acordat ziarului francez La Tribune.
„Nu ar fi mai simplu să lăsăm Banca Centrală Europeană (BCE) să cumpere masiv obligaţiunile emise de diversele guverne europene în scopul finanţării datoriei publice?
S-au conturat deja regulile care interziceau BCE să facă avansuri statelor. De ce nu s-ar merge mai departe, oferind posibilitatea intervenţiei directe pe piaţa financiară a obligaţiunilor, dând astfel o lovitură şi speculaţiilor cu datoria publică?“ ( La Tribune, 4 februarie 2011, p. 7).
Dacă propunerile axei Berlin–Paris vor fi adoptate de ţările membre în luna martie, când se prevede o nouă întâlnire, ne putem întreba ce mai rămâne din autonomia acestor state.

Davos 2011

În aşteptarea lansării Centrului pentru o Românie Integră şi Prosperă (CRIP), patronat de profesorii canadieni Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu („a forum for the promotion of ideas and actionable policies to bring about a fair and prosperous Romania. Our mission is to help salvage Romania from its misguided politics and dead-end economic policies“) reproducem comunicatul de presă al IGOPP despre scopul participării prof. Yvan Allaire la Davos.

Profesorul Yvan Allaire la Forumul Economic Anual de la Davos, 26-30 ianuarie

Întreprinderile trebuie să creeze valoare pe termen lung pentru toate părţile implicate şi nu să maximizeze valoarea pentru acţionari

Montreal, 23 ianuarie 2011 – Într-un document prezentat pentru Global Council on the role of business in the 21st century al Forumului Economic Mondial, preşedintele consiliului Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP), profesorul Yvan Allaire formulează recomandări pentru modificarea radicală a funcţionării capitalismului.

Aceste recomandări vor face obiectul discuţiilor la Forumul Economic Mondial de la Davos, între 26 şi 30 ianuarie. Global Council este compus din şaisprezece lideri mondiali ai lumii afacerilor din America, Europa şi Asia, ca şi din mediile universitare (inclusiv Harvard şi universităţi chinezeşti de top). Doamna Monique Leroux, preşedinte şi director executiv al Mouvement Desjardins, a intrat de asemenea în Consiliu.

„Trebuie revăzut modelul anglo-saxon de întreprindere, conform căruia aceasta are un singur obiectiv, acela de a crea valoare pentru acţionari. Întreprinderile trebuie să-şi câştige şi să îşi protejeze legitimitatea socială în comunităţile cărora le aparţin“, afirmă dl. Allaire, autor (împreună cu prof. Mihaela Fîrşirotu) al unei lucrări despre cauzele crizei financiare, Black Markets… and Business Blues.

Profesorul Allaire formulează propuneri concrete pentru schimbarea regulilor şi pentru instaurarea noului model economic mondial:

• Societăţile şi guvernele trebuie să-şi adapteze politicile pentru a favoriza structuri multiple de proprietate a întreprinderilor, mergând de la cooperative la firme de familie, de la societăţi de stat la societăţi cotate la bursă, cu acţionariat deschis sau nu.

• Pentru a întări stabilitatea acţionariatului, un acţionar ar trebui să deţină acţiuni timp de cel puţin un an pentru a căpăta drept de vot.

• Pentru a descuraja deţinerea de acţiuni pe perioade extrem de scurte, ar trebui impusă o taxă minimă asupra tuturor tranzacţiilor bursiere şi o taxă asupra câştigurilor de capital, variabilă în funcţie de durata deţinerii acţiunilor.

• Consiliul de administraţie trebuie să fie legal responsabil pentru bunul mers al întreprinderii şi nu pentru maximizarea valorii pe termen scurt a acţiunilor.

• Guvernanţa societăţilor trebuie să se sprijine pe administratori legitimi şi credibili.

• Guvernele ar trebui să elimine avantajele fiscale asociate acordării de acţiuni managerilor ca formă de remunerare variabilă.

• Mai mult decât atât, acordarea de acţiuni cadrelor de conducere ca formă de remunerare ar trebui abolită.

• Consiliul de administraţie ar trebui să plafoneze factorul de multiplicare a remuneraţiei conducerii în raport cu remuneraţia medie a angajaţilor.

• Marii investitori instituţionali ar trebui să încurajeze stabilitatea acţionariatului şi diversitatea formelor de proprietate asupra întreprinderilor şi să limiteze plasamentele în fonduri speculative.

• Guvernele ar trebui să impună principiul reciprocităţii în tranzacţiile internaţionale; o firmă străină ar trebui să poată achiziţiona o societate naţională numai în măsura în care reciproca este valabilă în ţara achizitorului.

Criza financiară a arătat slăbiciunile şi punctele slabe ale unei forme de capitalism financiar care a fost dominantă în ultimii 20 de ani. Trebuie să adoptăm politici pentru a crea un sistem economic şi social mai echitabil, mai moral şi mai stabil.

O perspectivă canadiană asupra proiectului Roșia Montană (pr. dr. Yvan Allaire)

În calitate de observator canadian al dezbaterii cu privire la proiectul de exploatare a zăcământului aurifer de la Roșia Montană din România am fost surprins de faptul că promotorul acestui proiect, firma Gabriel Resources este prezentat tot timpul ca fiind o companie canadiană.
 

Am examinat documente oficiale publice pentru a stabili, parafrazându-l pe Butch Cassidy când vorbeşte cu Sundance Kid, „Who are these guys“ (cine sunt băieţii ăştia).
În primul rând, cine deţine acţiunile care asigură controlul asupra firmei Roşia Montană Gold Corporation, înfiinţată cu scopul exploatării rezervelor de aur de la Roşia Montană?
Structura corporativă creată pentru proiectul Roşia Montană este prezentată în figura de mai jos, preluată din raportul anual prezentat pe 11 martie 2010 de Gabriel Resources:

Se impune o primă observaţie: Gabriel Resources și-a creat structura acţionariatului astfel încât să minimizeze şi impozitul global pe profit, şi impozitele diverşilor investitori. Insula Jersey, Ţările de Jos, Barbados şi teritoriul Yukon din Canada sunt, toate, jurisdicţii foarte îngăduitoare din punct de vedere fiscal, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru companii. Banii generaţi de acest proiect se vor îndrepta spre investitorii din una sau alta dintre aceste jurisdicţii, în funcţie de ceea ce este mai favorabil sub raportul nivelului de impozitare.
Din punct de vedere legal, Roşia Montană Gold Corporation, firma creată special pentru acest proiect, este de fapt controlată (80,46 %) de o companie situată în Jersey, și anume compania Gabriel Resources Ltd. Guvernul român deţine 19,31 %, prin intermediul Minvest SA, iar o firmă privată românească, Foricon SA, deţine 0,23 %. Motivele participării acestei firme private la capitalul acestui proiect nu sunt clare ¹ .

Gabriel Resources: o companie canadiană?
 

Într-adevăr, compania are sediul în Canada iar acţiunile ei sunt listate la Bursa din Toronto, dar acest fapt nu face din ea o societate canadiană. În toate documentele, pro şi contra proiectului Roșia Montană, Gabriel Resources este prezentată ca o „societate canadiană“ sau ca o „companie multinaţională canadiană“. Dar este bine de ştiut că mai important decât sediul companiei este cine controlează compania. Cine va beneficia cel mai mult de pe urma proiectului Roşia Montană? Pe scurt, cine sunt acţionarii acestei „societăţi“?
În Canada, orice acţionar care achiziţionează 10% sau mai mult din acţiunile unei societăţi listate la bursă trebuie să depună o declaraţie în acest sens la Comisia de Valori Mobiliare Canadiană. Astfel, este posibil să se identifice acţionarii care deţin un număr important de acţiuni în orice companie. Societăţile pe acţiuni listate la bursă trebuie să raporteze această informaţie anual, într-un document intitulat Management Proxy Circular.
Iată cine sunt cei mai importanţi acţionari ai firmei Gabriel Resources, conform raportului companiei din data de 14 mai 2010:
1. Paulson & Co Inc (New York, NY) 18,00%
2. Electrum Strategic Holdings (New York, NY) 18,00%
3. Newmont Canada Limited 14,72% (o filială deţinută în totalitate de societatea minieră Newmont, SUA).
4. În plus, compania a anunţat printr-un comunicat de presă din 18 decembrie 2009 că a finalizat un plasament privat de 67,5 milioane de dolari, prin vânzarea a 30 de milioane de acţiuni (aproape 9% din acţiunile aflate în circulaţie) către BSG Capital Markets,, o entitate aparţinând grupului Barry Steinmetz. Grupul Barry Steinmetz operează în domeniul diamantelor şi mineritului şi are sediul la Geneva.
Hai să adunăm: 18 % + 18 % +14,72 % + 9 % = 59,72 %; aşadar aproape 60% din acţiunile acestei companii „canadiene“ sunt deţinute de companii străine şi de fonduri speculative. Ceea ce înseamnă că aceste fonduri şi aceşti acţionari controlează compania. Şi, cum BSG Capital Markets deţine, de asemenea, dreptul de a cumpăra ieftin alte 9 milioane de acţiuni – drept pe care şi-l va exercita în curând – ajungem la concluzia că aproape 70% din Gabriel Resources este deţinut de acţionari non-canadieni.
Dintre aceştia, fondul speculativ Paulson & Co a dobândit o tristă celebritate datorită procesului intentat de către Securities and Exchange Commission (SEC) împotriva băncii de investiţii americane Goldman Sachs. Există, de asemenea, supoziţii potrivit cărora fondul ar fi fost unul dintre participanţii timpurii la acţiunea speculativă masivă împotriva datoriei statului grec. Întemeietorul fondului, John Paulson, a fost plătit cu peste 8 miliarde de dolari în ultimii trei ani pentru abilităţile sale de speculator.
Electrum Strategic Holdings este descrisă în rapoartele firmei ca deţinând „un portofoliu extins de proprietăţi pentru dezvoltare şi explorări în Europa de Est“. Practic, această organizaţie este şi ea tot un fond speculativ, dar în domeniul aurului.
Un indiciu al adevăratei naţionalităţi a firmei Gabriel Resources este şi naţionalitatea membrilor consiliului său de administraţie. Consiliul este format din opt membri, dintre care doar doi sunt canadieni. Din ceilalţi şase, majoritatea sunt americani. Însuşi directorul General (CEO) al companiei îşi dă adresa personală în Laguna Beach, California.
În consecinţă, mass-media din România, susţinătorii şi opozanţii proiectului Roșia Montană ar trebui să ia cunoştinţă de aceste fapte şi să înceteze a mai acorda o identitate canadiană actualului promotor al proiectului Roşia Montană. Gabriel Resources este de fapt o companie deţinută de speculatori americani şi de alte interese străine, doar deghizată – pentru o mai mare credibilitate, probabil – sub o identitate canadiană.

De ce tocmai Gabriel Resources?
Orice proiect de investiţii care creează locuri de muncă directe şi indirecte generează beneficii pentru o ţară. Pe de altă parte, respectiva ţară trebuie să evalueze cu atenţie tipul de investiţii pe care doreşte să le atragă şi să le sprijine.
Exploatarea resurselor naturale a fost dintotdeauna o sabie cu două tăişuri pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Resursele lor naturale acţionează ca un magnet pentru investitorii străini, în căutare de materii prime ieftine. Promisiunea unei creşteri rapide a numărului de locuri de muncă şi a intensificării activităţii economice este irezistibilă din punct de vedere politic. În ţări cu un potenţial industrial scăzut şi în care forţa de muncă este slab pregătită, probabil că nu există altă cale de ieşire din sărăcie. Este şi România o astfel de ţară?
Din păcate, termenii şi condiţiile negociate de către firmele străine pentru accesul la resursele naturale ale acestor ţări nu sunt, de regulă, cele optime şi, în plus, formularea lor este ambiguă. Ele sfârşesc prin a aduce puţine beneficii reale şi durabile ţărilor respective, dar îmbogăţesc din plin companiile străine.
Costul scăzut al extragerii materiilor prime în ţările în curs de dezvoltare reflectă faptul că în realitate costul lor real este subestimat. Daunele colaterale aduse mediului, deteriorarea stării de sănătate a angajaţilor şi dislocarea comunităţilor din proximitatea exploatării sunt negate, minimizate, contestate prin campanii de publicitate, atunci când nu sunt de-a dreptul ridiculizate de către diverşi actori locali susţinători ai proiectului (indivizi, ziarişti plătiţi de guvern şi de alte organizaţii etc.).
Ţările dezvoltate bogate în materii prime, cum sunt Canada şi Australia, au învăţat să-şi impună condiţiile în desfăşurarea unor activităţi industriale de acest gen şi să obţină un maximum de beneficii economice de pe urma lor. Atunci când proiectele au o importanţă strategică deosebită, spre a asigura exploatarea acestor resurse sunt înfiinţate societăţi cu capital de stat. Toate beneficiile revin astfel ţării.
Pe de altă parte, proiecte controversate pentru efectele lor asupra mediului natural şi social sunt blocate în mod regulat, neluându-se în considerare eventualele beneficii economice. Cum putem evalua proiectul Roşia Montană pornind de la aceste exigenţe?
Acest proiect va transforma o mare zonă geografică într-un veritabil peisaj selenar, la aproximativ 135 de kilometri, de Cluj-Napoca, al treilea oraş ca mărime din România. Procesul de exploatare va face uz de o cantitate masivă de cianură, care trebuie să fie transportată la Roşia Montană de-a lungul a sute de kilometri prin regiuni dens populate. În plus, în ciuda unor argumente contrare aduse de promotorii proiectului, o moştenire a unei civilizaţii timpurii, un adevărat certificat dacic de naştere a poporului român este în pericol de dispariţie.
În multe ţări, aceste fapte ar fi suficiente pentru a respinge proiectul!
Dar dacă, în ciuda acestor aspecte nefavorabile, s-ar hotărî, totuşi, exploatarea rezervelor aurifere de la Roşia Montană, oare cum ar trebui să se procedeze?
Având în vedere natura delicată a proiectului şi potenţialul lui foarte mare de creare de venituri pentru România, guvernul ar putea să evalueze posibilitatea de a exploata Roşia Montană prin intermediul unei societăţi cu capital de stat.
Este însă foarte posibil ca guvernul român să fie strâmtorat financiar şi, prin urmare, incapabil să procure fondurile necesare pentru finanţarea investiţiilor cerute de proiect. În aceste condiţii, guvernul ar trebui să recurgă la un număr de operatori privaţi, interesaţi să investească şi să realizeze proiectul de exploatare minieră. Desigur, guvernul ar trebui să facă apel doar la acele societăţi de minerit care, datorită modului în care operează, se bucură de credibilitate şi respect. Ele vor fi invitate să facă oferte ce vor fi evaluate pe baza performanţei şi a reputaţiei lor antreprenoriale în alte exploatări miniere similare, din alte ţări. Compania care ar depune oferta cea mai atractivă din perspectiva intereselor naţionale ar putea obţine licenţa de exploatare. În aceste condiţii, beneficiile economice pentru ţară ar fi maximizate.
Oare aceasta să fi fost procedura prin care firma Gabriel Resources a fost aleasă şi a obţinut licenţa de exploatare a rezervelor de aur de la Roşia Montană? Rămâne de explicat de ce Gabriel Resources şi nu alte firme.

NOTE
¹ Până în anul 2009, au existat trei companii private românești care dețineau un număr mic de acțiuni în Roșia Montană Gold Corporation: Cartel Bau S.A. (0,23%), Foricon S.A. (0,23%), Comat S.A. (0,23%). În documentele anterioare, Gabriel Resources identifica aceste trei companii drept „companii de stat“. La sfârşitul anului 2009, Gabriel Resources cumpăra acțiunile a două dintre aceste companii. Foricon este acum o companie privată care oferă servicii în domeniul construcţiilor.

În Ţara Minunilor şi… a Speculaţiilor

„Alice este prinsă în capcana unei lumi în care logica a fost abandonată în favoarea nebuniei“ (Lewis Caroll, Alice în Ţara Minunilor)

Pe 17 aprilie 2010, Securities and Exchange Commission (SEC) îndrăzneşte să formuleze acuzaţii de fraudă contra Goldman Sachs pentru o operaţiune cu nimic diferită de alte sute de operaţiuni de acelaşi fel, efectuate de băncile comerciale şi de fondurile speculative în cursul anilor 2004-2007: The worst day in my professional life, Cea mai proastă zi din viaţa mea profesională, declară PDG-ul de la Goldman Sachs. Şi mai grav, pe 27 aprilie, membrii comitetului director de la Goldman Sachs, supuşi unui adevărat interogatoriu de către membrii unui subcomitet senatorial, sunt blamaţi fără menajamente pentru „lipsa de etică“ şi „imoralitatea“ operaţiunilor lor.

Ilegal?

Lumea bună de la Goldman Sachs este foarte, foarte supărată. Promotorii fondurilor speculative sunt uluiţi. Cum să comiţi acte ilegale când, încă din 1999-2000, guvernul american s-a străduit să dereglementeze, să înlăture toate piedicile din calea speculaţiilor financiare, iar legile şi reglementările au fost redactate astfel încît să legalizeze toate operaţiunile de acest tip? Ce să mai înţelegem?! Uite aşa, brusc, facem pe miraţii, pe fecioarele neprihănite, căutăm nod în papură băncilor comerciale şi speculatorilor!

Cu ce-or fi greşit cei de la Goldman Sachs? Cu nimic, cu aproape nimic. La cererea unui fond speculativ (Paulson and Co.)¹, ei au creat un montaj de credite ipotecare de cea mai slabă calitate. Ba mai mult, fondul speculativ ar fi venit la Goldman Sachs cu propuneri concrete de ipoteci, tocmai pentru ca, pe ansamblu, calitatea să fie cât mai slabă. De fapt, Paulson and Co pariază pe… prăbuşirea montajului. Mai precis, speculatorul va cumpăra o poliţă de asigurare care nu este cu adevărat o asigurare, care îi va aduce mulţi bani atunci când acest ansamblu de ipoteci putrede se va prăbuşi. În Ţara Minunilor, agenţiile de credit vor acorda acestui montaj tot atâta încredere ca şi datoriei publice a Canadei!

Goldman Sachs a vîndut apoi bucăţi (sau felii) din montajul ipotecar unor investitori presupus sofisticaţi, care nu ştiau în ce lume minunată intraseră! Crezând că agenţiile sunt de încredere, iar regulile şi legile – scrupulos respectate, neştiind că Paulson and Co a contribuit la alegerea ipotecilor astfel asamblate, ei au investit în montaj. În Ţara Minunilor şi a Speculaţiilor nimeni nu se împiedică de asemenea amănunte. Toată lumea ştia sau trebuia să ştie cum se petrec lucrurile. Cuvintele au sensul care li se dă. Infracţiunea comisă de Goldman Sachs, dacă era cu adevărat o infracţiune, nu era mai gravă decât parcarea maşinii într-un loc interzis.

Imoral?

În ţara lui Goldman Sachs şi a cumetrilor săi precum Paulson şi alte fonduri speculative, felul în care a operat Goldman în perioada 2007-2008 merită respect, admiraţie, strângeri de mână. Simţind că vine avalanşa împrumuturilor ipotecare subprime (altfel spus, bazate pe un credit de slabă calitate), Goldman a întocmit un plan energic de acţiune pentru a se proteja contra tuturor acestor produse toxice din bilanţul său. Ar fi trebuit să le reducă numărul, dar aşa ceva nu era uşor în contextul din acel moment. Atunci, soluţia era cumpărarea de „asigurări“ (derivate de credit sau CDS – Credit Default Swaps) pentru a apăra întreprinderea în cazul prăbuşirii pieţei de ipoteci de calitate îndoielnică (subprime).

Pentru că a reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul, Goldman Sachs este în măsură să raporteze profituri atunci când această piaţă face implozie. Acţionarii aplaudă, rivalii sunt invidioşi, marea finanţă e încântată.

S-ar putea reproşa că, deşi a simţit iminenţa imploziei, Goldman Sachs a continuat să aducă pe piaţă alte montaje de credite ipotecare subprime, având totodată grijă să se protejeze contra oricărui risc; Goldman Sachs vă va lămuri însă că se limita să le facă pe plac clienţilor, doritori de asemenea montaje cărora agenţiile de credit continuau să le atribuie notele cele mai mari. Goldman Sachs nu putea lăsa să-i scape onorariile grase asociate acestor operaţiuni care, altfel, ar fi fost preluate de concurenţă.

Ce e imoral în toată povestea asta? Chiar dacă Goldman Sachs nu este „trimisul lui Dumnezeu pe pământ“ ca să-i facă voia nu este chiar un îngeraş,(„I am doing God’s work“), cum declara în noiembrie 2009 PDG-ul său Lloyd Blankfein, societatea nu a făcut decât să gestioneze riscurile, spre binele acţionarilor săi, conform principiului fundamental al liberei iniţiative şi al pieţelor financiare.

Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative

În Ţara Minunilor, fondurile speculative, precum Paulson, îndeplinesc chiar un rol „social“. Faptul că mai multe fonduri speculative mizau pe dezumflarea balonului imobiliar american ar fi trebuit să-i alarmeze pe investitori. Evident, însă, că acest lucru era prea puţin cunoscut în afara cercului de iniţiaţi. Căci speculaţia se ascunde în umbră, aşteptând momentul prielnic când trebuie să facă totul pentru a grăbi prăbuşirea sau falimentul ce-l va îmbogăţi pe speculator. Investitorii ar trebui să se informeze mai bine şi mai din vreme.

Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative, astfel concepută, este considerabilă. Astfel, Paulson and Co au semnalat problemele fiscale ale Greciei pariind, zice-se, contra valorii datoriei Statului grec. Nu-i aşa că au avut dreptate? La aceeaşi dată, 27 aprilie, agenţiile de rating (tot cele dinainte!) scădeau drastic nota acordată datoriei greceşti, până la nivelul obligaţiunilor cu cotă nulă (junk bonds) şi provocau astfel o criză financiară în această ţară şi împrejurul ei. Fondurile speculative sunt gata, probabil, chiar în acest moment, să parieze contra datoriei altor ţări. Care vor fi fiind acestea? O să vedeţi la vremea şi la locul potrivit!

De această parte a oglinzii

Pentru cetăţenii care ignoră complet moravurile şi cutumele din Ţara Minunilor, comportamentul şi atitudinea locuitorilor acesteia sunt şocante şi scandaloase. Această specie, numită homo speculantus, le apare ca fiind rapace şi insensibilă la suferinţele antrenate de acţiunile ei.

Cupiditatea colectivă a acestor speculatori a provocat o criză financiară şi o recesiune greu suportabilă. Guvernele şi plătitorii de taxe, locuitorii ţărilor normale, a trebuit să-i salveze de propria lor turpitudine.

Iată câteva dintre pagubele directe şi colaterale ale maşinaţiilor lor: circa 6,4 milioane de proprietăţi imobiliare din Statele Unite au făcut obiectul unei confiscări judiciare în perioada 2007-2009; 240 de bănci au dat faliment de la începutul lui 2008. Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ca o consecinţă directă a crizei financiare, s-au pierdut aproximativ 20 de milioane de locuri de muncă.

În Ţara Minunilor, ruşinea şi stânjeneala sunt sentimente rare şi inoportune. Valoarea creată de speculatori pentru acţionarii sau investitorii lor justifică din plin bonusurile şi remuneraţiile de care beneficiază. Ziariştii şi unii comentatori nu contenesc să se arate miraţi de aceste remuneraţii şi produc grafice precum cel de mai jos. Opinia publică se scandalizează, ceea ce, temporar, îi pune în încurcătură pe politicieni.



Chiar dacă prea puţină lume ştie, Ţara Minunilor şi-a extins teritoriul în cursul ultimilor 30 de ani în dauna ţării normale, a ţării producţiei de bunuri şi servicii, a manufacturilor, a inovaţiei care contribuie la bunăstarea societăţii. Cum se vede în graficul următor, partea profiturilor totale provenind din „industria financiară“ a atins în economia americană, în 2004, circa 44%, în timp ce partea provenind din industria prelucrătoare a scăzut la aproximativ 10%. Până în 1980, sectorul manufacturier reprezenta peste 40%, iar cel financiar, sub 20% din profiturile totale ale economiei americane.

Tabelul 2: Procentajul profiturilor din industria financiară şi din industria prelucrătoare (S.U.A., 1950-2004)


Şi mai grav încă, valorile corozive ale Ţării Minunilor s-au infiltrat treptat în ţara normală, seducând tinerii şi punându-i pe jar pe cei mai puţin tineri. „Finanţele“ exercită o atracţie irezistibilă asupra tinerilor ambiţiosi şi talentaţi, după cum demonstrează tabelul următor.

Tabelul 3: Procentajul deţinătorilor de diplome MBA de la Harvard angajaţi în sectorul financiar

Fenomenul nu e deloc surprinzător dacă aflăm că, în 2008, hedge funds şi private equity funds ofereau acestor tineri licenţiaţi un salariu garantat de 300 de mii de dolari în primul lor an de activitate, plus un bonus de 30 de mii de dolari la semnarea contractului. Prin comparaţie, sectorul industriei prelucrătoare oferea un „mizilic“ de 130 de mii de dolari pentru primul an!

Această supralicitare nu este limitată la Harvard. The Graduate Management Admission Council raportează că la intrarea în programele MBA americane, 21% dintre studenţi declară că vor să lucreze în sectorul financiar. La sfârşitul studiilor, procentajul celor care aleg acest sector se ridică la 40%.

Concluzie

Speculaţia financiară domină şi contaminează societatea modernă. Universul paralel al înaltei finanţe se întinde ca o pată de ulei vâscos peste economia reală. Locuitorii Ţării Minunilor nu vor înceta să-şi practice magia neagră. Guvernele vor încerca, timid, să ridice câteva bariere, să limiteze unele practici. De fapt, schimbările legislative îi vor afecta prea puţin pe speculatori.

După ce au profitat din plin de falimentul pieţei imobiliare americane, fondurile speculative se pregătesc să profite, fără nici o remuşcare, de dificultăţile fiscale ale altor ţări, de acele dificultăţi rezultate, în mare parte, din măsurile pe care guvernele au fost nevoite să le adopte spre a face faţă efectelor crizei financiare provocate tocmai de… speculatori!

Ah, dacă toată povestea asta n-ar fi decât o poveste!

„Tare mă tem că nu pot spune lucrurile cu mai multă claritate“, spune Alice foarte politicoasă, „fiindcă, în primul rând, nici măcar eu nu pricep nimic“.