D’une dérive grecque à une crise européenne: le rôle de la spéculation

Yvan Allaire, Ph. D., MSRC Président du conseil Institut pour la gouvernance d’organisations privées et publiques (IGOPP)

(Article paru dans Options Politiques - Juin 2010)

Pourquoi les difficultés budgétaires d’un petit pays comme la Grèce, qui ne compte que pour 2,5 p. 100 du PIB de la zone euro, mettent-elles en péril tout l’édifice financier européen ? Le président du conseil de l’Institut sur la gouvernance d’organisations privées et publiques, Yvan Allaire, se penche sur cette question, examinant comment la dette des PIIGS détenue par les banques européennes, la fragilité systémique de l’euro en cas de crise et la spéculation ont transformé la crise grecque en crise européenne. Pour limiter les effets néfastes de la spéculation, écrit-il, il faut obliger les acheteurs et les vendeurs de dérivés de crédit de transiger avec une chambre de compensation, réduire l’importance des fonds spéculatifs en restreignant l’apport de capitaux en provenance des caisses de retraite et obliger par législation les acheteurs de dérivés de crédit à démontrer un intérêt assurable.

Madrid, le 14 mai. Au moment d’écrire ces lignes, la Grèce subit de graves désordres sociaux, l’euro est en forte baisse, le Portugal et l’Espagne se préparent à la tempête qui s’annonce, la survie de la zone euro repose sur les jeux de pouvoir de l’Allemagne et de la France…ainsi que sur les manoeuvres des spéculateurs

Certains l’avaient prédit, les mesures prises par les gouvernements en 2007-2009 pour sauver leurs institutions financières de la déconfiture et pour composer avec la récession amenée par la crise financière de 2007-2008 ont semé les germes d’une crise macro-économique de grande envergure.

Lire l'article au complet sur Options Politiques (PDF)

Nés pour un p’tit pain! Pour une politique québécoise des ressources naturelles

The commonest error in politics is sticking to the carcass of dead policies. Lord Salisbury (1830-1903)

« Le Québec a la chance d'avoir des ressources : des ressources qui participent à notre développement et des ressources qui sont en forte demande dans les économies émergentes. Nos ressources sont une richesse. Elles font notre histoire. Elles sont notre territoire. Elles font partie de notre patrimoine. Elles nous appartiennent. L'exploitation de nos ressources naturelles doit obéir à des conditions strictes. Elle doit être soumise au paiement de justes redevances. Elle doit entraîner des retombées locales et régionales. Et elle doit se faire dans le respect de l'environnement et des communautés locales. » Premier Ministre Jean Charest, Discours inaugural, 23 février 2011.

Le premier ministre Charest a parlé avec éloquence et clairvoyance des richesses naturelles du Québec. Il a raison. De l’eau à l’or, en passant par toutes les ressources minières, la surenchère mondiale pour les ressources naturelles chauffe les prix. Nos gouvernements doivent démontrer une grande intelligence politique pour maximiser les bénéfices de ces ressources pour tous leurs citoyens.

Quand et à quel rythme convient-il d’exploiter ces ressources ? Comment en protéger la propriété jusqu’à ce qu’on puisse en tirer le meilleur prix ? Qui devrait assumer l’exploitation de ces ressources ? Comment l’État s’assure-t-il d’obtenir les retombées maximales pour ses revenus de façon écologiquement responsable pour la société ?

Un changement de donne économique

Partout, la stratégie industrielle en ce domaine névralgique des ressources naturelles visait naguère à attirer le plus grand nombre de sociétés d’exploration et d’exploitation afin de créer le plus grand nombre d’emplois; on croyait nécessaire de proposer aux exploitants de mines des concessions fiscales et autres avantages pour qu’ils choisissent notre territoire national pour mener leurs activités, comme s’il s’agissait de convaincre une entreprise manufacturière, ayant à décider entre plusieurs sites possibles, d’établir sa nouvelle usine chez nous.

Or, depuis quelques années, en raison du développement des économies de la Chine, des Indes et autres pays en pleine croissance démographique et économique, les prix des ressources naturelles se sont envolés. La figure suivante montre de façon saisissante comment le monde de 2011 ne ressemble en rien à celui d’il y a à peine dix ans.

Indice des Prix Internationaux de Divers Métaux 1986-2011


(Source : www.indexmundi.com)

Un pays ne peut optimiser la valeur de ses ressources naturelles non renouvelables au 21ième siècle en s’appuyant sur un modèle de développement d’une autre époque.

Le message du Premier Ministre Charest, à l’aube de cette nouvelle session de l’Assemblée nationale, signifie-t-il que le gouvernement du Québec a enfin l’intention de procéder à un examen en profondeur de la politique québécoise de valorisation des richesses naturelles ? Nous le souhaitons car il est impérieux de revoir toute notre façon de concevoir les intérêts du Québec en ce domaine.

Quels seraient les termes d’une nouvelle politique en ce domaine?

Premièrement, revoir la panoplie d’incitatifs financiers et fiscaux offerts aux exploitants de mines.

Le cout de ces incitatifs est exorbitant; ils font assumer au gouvernement une bonne partie des risques en retour pour des redevances modestes et différées dans le temps. Tout programme de support financier et fiscal à l’exploration minière devrait cibler que des secteurs de rentabilité marginale et comporter une obligation de remboursement des fonds et crédits accordés avant tout paiement de dividendes ou rachats d’actions de la société. Ces programmes ne devraient être maintenus que si le régime de redevances est revu selon la proposition suivante.

Deuxièmement, établir des redevances calibrées au prix du marché de la ressource exploitée.

La politique actuelle exige un paiement de redevances sur la base des « profits » de la mine. Dans la mesure où le gouvernement s’en tient aux approches traditionnelles basées sur des droits miniers payés par l’exploitant des ressources naturelles, pourquoi ne pas établir des droits miniers arrimés aux revenus plutôt qu’aux profits nets, comme cela se fait ailleurs, comme cela se fait pour le gaz et le pétrole ?

De plus, au Québec, le taux de redevance est constant pour tous les minerais, quelle que soit la valeur de la ressource extraite du sol québécois. Une telle pratique donne des résultats inacceptables, laissant aux exploitants d’une ressource qui appartient à tous les Québécois une part outrancière des profits.

Prenons comme exemple, l’or. Pourquoi ne pas établir pour l’or un système de redevances comme pour le pétrole. Une formule simple fixe le pourcentage de redevances en fonction du prix au marché du baril de pétrole; ce pourcentage atteint rapidement un maximum de 40%. Dans le cas de l’or, les exploitants de mines se disaient très heureux de la rentabilité lorsque le prix de l’or était de quelque $775 l’once. Pourquoi ne pas imposer une redevance spéciale de 40% sur la valeur de l’or au-delà de $775.

Au prix actuel de quelque $1475, cette simple mesure apporterait $280 de redevances par once d’or extrait du sol québécois. Cette redevance établirait un partage plus équitable entre les actionnaires de ces sociétés exploitant notre ressource et les citoyens du Québec, propriétaires de la ressource. À situation exceptionnelle, mesure exceptionnelle.

Pour la seule mine de Malartic, dont on estime maintenant la production à quelque 10 millions d’onces d’or, cette mesure rapporterait au gouvernement du Québec au moins $2,8 milliards (auquel s’ajouteraient les pitoyables redevances de $88 millions estimées au prix de $775 l’once, selon la méthode actuelle de calcul des redevances).

Dans une douzaine d’années, cet or aura disparu du sol québécois au profit démesuré des actionnaires et dirigeants des entreprises minières si on ne change pas maintenant les règles du jeu.

Les firmes, dira-t-on, vont arrêter d’exploiter nos ressources si le Québec exige trop de redevances. Comprenons que l’exploitation d’une mine d’or fait appel à des technologies simples et très bien connues, que les travaux sont en grande partie assumés par des firmes de géologues, d’ingénieurs conseil et de construction, ce qui ne manque pas au Québec. C’est pourquoi une politique dynamique dans ce secteur doit compter sur une société d’État dédiée au développement des ressources naturelles.

Troisièmement, créer une société d’État avec mandat de maximiser la valeur des ressources québécoises de façon respectueuse de l’environnement et sensible aux grands enjeux internationaux.

Cette société, une SOQUEM revitalisée, aurait pour mandat d’établir un arbitrage entre exploration et exploitation des ressources naturelles, de prendre des participations dans certaines sociétés d’exploitation, de formuler une stratégie de développement calibré et écologique des ressources naturelles de l’État du Québec, de créer des co-entreprises d’exploitation des ressources lorsque approprié.

Cette société devrait jouer un rôle de leadership dans l’identification des nouvelles opportunités et la mise en place d’un plan de développement.

Les terres rares

A titre d’exemple, les minerais appelés terres rares jouent un rôle de plus en plus important dans une gamme de produits sophistiqués (satellites, turbines pour éolienne, les nanotechnologies, les aimants de haute performance, etc. ) Or, la Chine contrôle 90% à 95% de la production mondiale de ces terres rares, ce qui a déclenché une course internationale pour identifier de nouveaux sites de production. Il semble que le Canada, et particulièrement le Québec, possède des formations rocheuses propices à l’exploitation de terres rares. Plusieurs petites sociétés canadiennes d’exploration s’affairent dans ce secteur à haut potentiel. Toutefois, le temps presse car d’autres pays mettent en place des programmes d’exploration. Doit-on attendre que ces petites firmes trouvent les ressources financières, les partenaires industriels, etc. pour avancer dans ce domaine ? Une SOQUEM revitalisée devrait mettre au point un plan de match pour donner au Québec une place importante dans ce secteur.

Sociétés d’État hybrides

Il est curieux de constater que tant de pays conservent la mainmise sur leurs ressources alors qu’au Québec on s’en remet exclusivement aux entreprises privées cotées en bourse. Ne devrait-on pas évaluer les avantages de sociétés d’État hybrides selon lesquelles le gouvernement détient un pourcentage substantiel des actions, le reste étant détenu par le public et coté en bourse ?

Le gouvernement conserve ainsi le contrôle de la société (ou du moins une minorité de blocage) mais, inscrite en bourse, la société a accès aux sources de capitaux privés pour financer son développement et bénéficie, dans le meilleur des mondes, de la discipline de gouvernance, de la transparence et des mesures de performance imposées par l’inscription de l’entreprise en bourse.

Ce modèle de société combine la possibilité pour un État de participer pleinement aux profits de l’exploitation tout en bénéficiant de la discipline imposée par les marchés financiers et la réglementation des valeurs mobilières.

En fait, dans des pays aussi différents que la Norvège, la Finlande, le Brésil, la Russie, l’Inde et la Chine, des sociétés d’État ou des sociétés contrôlées par l’État détiennent des participations importantes dans les secteurs névralgiques des ressources naturelles. Rarement, ces gouvernements laissent-ils leurs sociétés d’importance stratégique vulnérables aux prises de contrôle par des intérêts étrangers.

Sur les dix sociétés ayant la plus grande valeur boursière au monde en fin de 2010, quatre étaient des sociétés d’État hybrides œuvrant dans le secteur des ressources naturelles!

Quatrièmement, créer un fond souverain avec les redevances et les dividendes provenant de l’exploitation des ressources naturelles non-renouvelables.

Les pays riches en ressources naturelles ont une obligation de mettre en réserve une partie des fonds obtenus de cette richesse au bénéfice des générations futures. Durant cette période de montée des prix des ressources, avec la réelle possibilité d’une exploitation pétrolière significative dans le golf du St-Laurent, le Québec devrait créer un fond souverain dans lequel serait versé les redevances et autres rentrées de fonds provenant de l’exploitation des ressources naturelles. Ce fond devrait servir à combler les déficits conjoncturels du Québec, stabiliser les revenus de l’État et réduire de façon opportune la dette du Québec.

Conclusion

Les États riches en ressources naturelles, comme le Québec, ont le devoir et la responsabilité fiduciaire d’en maximiser la valeur pour l’ensemble des citoyens, les propriétaires ultimes de cette ressource. Les gouvernements doivent larguer les anciens modèles, les incitations fiscales et autres mesures pour attirer les exploitants miniers à bien vouloir s’occuper de nos ressources.

Les gouvernements se doivent de négocier avec sagacité l’accès aux ressources de leur pays ; ils doivent prendre les moyens et les stratégies pour en maximiser les retombées fiscales. Ces stratégies doivent inclure le recours en certaines situations aux sociétés d’État hybrides, aux droits miniers calibrés au prix du marché des ressources et même au partage des profits au delà d’une rentabilité jugée acceptable par les promoteurs.

Agir autrement serait une erreur dramatique et irréversible. Le discours inaugural du Premier Ministre Charest serait-il le signe avant-coureur d’une nouvelle politique des ressources naturelles, plus musclée, mieux arrimée au nouveau contexte international?

After the meltdown: Regulating the financial markets by Yvan Allaire

Prof. Yvan Allaire

The financial crisis of 2007-08 has generated new rules, regulations and guidelines to cope with the flaws and faults of the international financial system. What kind of regulatory context is likely to evolve from this massive effort? Will it be sufficient to prevent the next bubble and crisis? Or is this only a political operation to placate an angry population? Clearly, the sum total of new rules and regulations once fully implemented would prevent a crisis of the same form and nature as the last one. But will it prevent the next one? That is the question.

Read the full article of Yvan Allaire on "Options Politiques" !

Pentru un capitalism al proprietarilor

Pentru un capitalism al proprietarilor

Acad. Prof. dr. Yvan Allaire, preşedinte al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) -Canada

Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu, profesor de strategie la Şcoala de ştiinţe ale gestiunii, UQÀM-Canada

(Parerile exprimate in acest articol ii reprezinta exclusiv pe autori)

Cu cei circa 2 000 de lideri politici şi economici reuniţi, pentru două sau trei zile la fiecare sfârşit de ianuarie, sătucul elveţian Davos devine o chintesenţă a umorilor „elitei“ mondiale, un barometru al influenţei schimbătoare a naţiunilor.

Optimismul de paradă al reprezentanţilor occidentali ascundea o profundă nelinişte, teama de o fractură socială. Unii simţeau deja răsuflarea îngheţată, frisonul vestitor al crizelor sociale alimentate de rata şomajului înaltă şi tenace, mai ales printre tineri, de inegalităţile crescânde dintre cetăţeni în privinţa bunăstării, de deprimanta creştere a preţului produselor alimentare, de dificila integrare a emigranţilor şi de eşecul multiculturalismului, de consecinţele sociale şi economice ale măsurilor de austeritate fiscală adoptate de aproape toate ţările dezvoltate şi mai puţin dezvoltate.

Cuplul nepereche Merkel-Sarkozy a făcut la Davos declaraţii solemne de susţinere a monedei euro, dorind să-i tempereze pe speculatori. Şi totuşi, nimeni nu e chiar atât de naiv; Germania va cere ca ansamblul ţărilor Uniunii Europene să adopte politici fiscale, sociale şi economice dure şi precise pentru a obţine sprijinul său financiar.

La Davos 2011 s-au făcut simţite, aproape fizic, o deplasare a puterii economice dinspre Occident către Orient, ca şi desuetudinea modelului economic american şi dominaţia germană asupra Uniunii Europene.

Evident, toanele se schimbă rapid; ţări influente azi sunt lipsite de importanţă mâine şi viceversa. Şi totuşi, nimeni nu a îndrăznit să pună sub semnul îndoielii ascensiunea Chinei şi a Indiei sau rolul decisiv pe care aceste uriaşe ţări îl vor juca în următoarele decenii.

Schimbarea mizei economice

Aceste ţări joacă pe terenul economic după reguli diferite, îşi sprijină dezvoltarea pe reguli economice proprii, adeseori necunoscute în Occident, rivalizează cu economiile occidentale prin intermediul unor întreprinderi aflate adesea în proprietatea statului sau controlate de acesta.

India, de pildă, are numeroase societăţi de stat iar întreprinderile indiene cotate la bursă emit aproape întotdeauna „acţiuni ale promotorului“ care lasă controlul în mâinile fondatorilor şi ale familiilor acestora. De fapt, doar 15% dintre acţiunile societăţilor indiene cotate la bursă sunt deţinute de investitori straini. Guvernul indian a adoptat recent o lege care obligă la sporirea acestui prag la 25% în următorii trei-cinci ani.

Într-adevăr, în societăţi total diferite precum Norvegia, Finlanda, Brazilia, Rusia, India şi China, societăţile de stat sau controlate de stat deţin participări importante în sectoarele nevralgice ale resurselor naturale, băncilor şi telecomunicaţiilor. Rareori aceste guverne îşi lasă societăţile de importanţă strategică vulnerabile la preluarea controlului de către interese străine.

Aceste guverne adoptă tot mai frecvent o formă hibridă de intreprindere de stat. Guvernul păstrează controlul asupra societăţii (sau cel puţin asupra unei minorităţi de blocaj) dar cotează societatea la bursă şi îi deschide capitalul către investitori privaţi. În felul acesta, societatea are acces la surse de capital privat pentru a-şi finanţa dezvoltarea şi beneficiază, în cazurile cele mai fericite, de disciplina în guvernanţă, de transparenţa şi de măsurile de performanţă impuse de cotarea întreprinderii la bursă.

La sfârşitul lui 2010, din primele zece societăţi cu cea mai mare valoare la bursă la nivel mondial, patru erau societăţi hibride de stat cu sediul în China, Rusia şi Brazilia, cu activităţi în domeniul energiei.

Modelul „american“ de întreprindere

Or, modelul tipic „american“ de întreprindere cotată la bursă riscă să nu poată face faţă acestei noi rivalităţi, fiind prea orientat spre performanţa pe termen scurt, prea usor de busculat de nerabdarea „investitorilor“ avizi, dornici de randament rapid şi de cresterea preţului acţiunilor. Aceste firme „model“ sunt prăzi uşoare, miei sacrificaţi pe altarul pieţelor financiare şi al operatorilor şi speculatorilor de toate felurile. Sub presiunea investitorilor nerăbdători şi a atacurilor (reale sau bănuite) ale vânzătorilor de actiuni neposedate ,dar imprumutate si vandute in scopul speculatiei (short-selling) şi ale fondurilor speculative (numite în mod fals hedge funds, adica fonduri de acoperire a riscului), conducătorii acestor firme „model”, bine remuneraţi tocmai pentru a nu opune prea mare rezistenţă, nu mai administrează decât pe termen scurt şi se consacră exclusiv măsurilor destinate a susţine creşterea profitului pe acţiune şi astfel a cotaţiei la bursă.

Nu numai că întreprinderile de acest tip vor suferi din cauza lipsei de viziune pe termen lung şi de tenacitate în competiţia cu întreprinderile venite de aiurea, dar, în plus, ele constituie un model de întreprindere cât se poate de nepotrivit pentru a i se încredinţa dezvoltarea optimă a resurselor naturale ale unei ţări. În Canada, în pofida efortului susţinut din unele medii pentru a promova, chiar a impune acest „model“ american, trama industrială canadiană comportă un mare număr de campioni industriali cu acţionari în poziţie de control, adesea prin intermediul unor acţiuni care dau dreptul la vot multiplu, sau chiar societăţi de stat, societăţi integral private sau cooperative.

Tabelul următor arată distribuţia primelor 100 de mari societăţi comerciale canadiene în 2008. Doar 41 de societăţi au un acţionariat dispersat( adica nimeni nu detine mai mult de 5%-10% din actiunile cu drept de vot); dar chiar şi în cazul lor, multe sunt bănci şi societăţi de asigurări, ferite prin reglementare de preluarea controlului de către terţi, fie ei autohtoni sau straini.In schimb, in Statele Unite, cel puţin 70 din primele 100 de societăţi comerciale sunt construite după modelul societăţii cu proprietari difuzi.

Majoritatea firmelor implicate in criza financiara din 2007-2008 erau exact de acest fel!

FORMELE DE PROPRIETATE ALE PRIMELOR 100 DE MARI ÎNTREPRINDERI CANADIENE

(PE BAZA VENITURILOR DIN 2008)

Sursa: date din Financial Post, compilate de autori

– Societăţi de stat 13

– Proprietate privată 11

– Filiale ale unor societăţi străine 13

– Cooperative 3

– Societăţi cotate la bursă sub controlul unei categorii speciale de acţiuni 12

– Societăţi cotate la bursă cu acţionariat de control 7

– Societăţi cotate la bursă cu acţionariat difuz 41

Copyright, 2009-2010, Allaire şi Fîrşirotu.

Toate drepturile de reproducere sau adaptare totală sau parţială rezervate.

Nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de ideologii şi de alte voci interesate care încearcă să culpabilizeze intreprinderile care nu se conformează viziunii lor despre „intreprinderea comercială ideală“.

Concluzie

Aşa cum am propus la Davos, trebuie să îndemnăm guvernele să favorizeze şi să promoveze o mare diversitate de forme de proprietate pentru întreprinderile lor: de la întreprinderea care rămâne privată 100% până la cooperative, de la întreprinderea cotată la bursă cu acţiuni care dau deobicei fondatorului-entrepreneur al firmei, dreptul la un vot superior procentului de actiuni detinute , (de exemplu 10 voturi pentru ficare actiune detinuta (multiple –vote shares),ceea ce asigura controlul asupra companiei, până la societăţi de stat pure sau hibride, de la firme de familie la afaceri în parteneriat.

În ceea ce priveşte întreprinderea de tip clasic, cu acţionariat dispersat, propunem măsuri menite a fideliza acţionariatul şi a face conducătorii acestui tip de întreprinderi mai puţin sensibili la toanele „investitorilor“ pe termen scurt şi la atacurile speculatorilor, cum ar fi: dreptul de vot să nu fie acordat decât după un an de la cumpărarea acţiunilor; întreprinderea ar putea acorda dividende majorate după o anumită perioadă de deţinere a acţiunilor; guvernele ar putea schimba regulile fiscale în sensul ca taxele pe câştigurile de capital să descreasca in funcţie de lungimea perioadei de deţinere a acţiunilor etc.

În felul acesta se construieşte un capitalism al adevăraţilor proprietari!

22 februarie 2011

Aricolul va fi publicat in franceza in martie 2011,in Revista Forces-Montreal, Canada

Yvan Allaire à RDI: Pour un nouveau Capitalisme

Îmbunătăţiţi performanţa întreprinderilor de stat prin guvernanţă corporativă

Privatizările şi dereglementările pe scară largă, inspirate de ideologia prevalentă în epoca Reagan-Thatcher, au produs rezultate amestecate. Chiar în circumstanţele cele mai favorabile, ca în cazul Marii Britanii, rezultatele au fost dezamăgitoare şi s-au soldat cu mai multe eşecuri.

Citeste articolul pe Ziarul Financiar.

L'envers de la médaille (avec Yvan Allaire)

L'envers de la médaille, dans le Magasine Forces (PDF).

O perspectivă canadiană asupra proiectului Roșia Montană (pr. dr. Yvan Allaire)

În calitate de observator canadian al dezbaterii cu privire la proiectul de exploatare a zăcământului aurifer de la Roșia Montană din România am fost surprins de faptul că promotorul acestui proiect, firma Gabriel Resources este prezentat tot timpul ca fiind o companie canadiană.
 

Am examinat documente oficiale publice pentru a stabili, parafrazându-l pe Butch Cassidy când vorbeşte cu Sundance Kid, „Who are these guys“ (cine sunt băieţii ăştia).
În primul rând, cine deţine acţiunile care asigură controlul asupra firmei Roşia Montană Gold Corporation, înfiinţată cu scopul exploatării rezervelor de aur de la Roşia Montană?
Structura corporativă creată pentru proiectul Roşia Montană este prezentată în figura de mai jos, preluată din raportul anual prezentat pe 11 martie 2010 de Gabriel Resources:

Se impune o primă observaţie: Gabriel Resources și-a creat structura acţionariatului astfel încât să minimizeze şi impozitul global pe profit, şi impozitele diverşilor investitori. Insula Jersey, Ţările de Jos, Barbados şi teritoriul Yukon din Canada sunt, toate, jurisdicţii foarte îngăduitoare din punct de vedere fiscal, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru companii. Banii generaţi de acest proiect se vor îndrepta spre investitorii din una sau alta dintre aceste jurisdicţii, în funcţie de ceea ce este mai favorabil sub raportul nivelului de impozitare.
Din punct de vedere legal, Roşia Montană Gold Corporation, firma creată special pentru acest proiect, este de fapt controlată (80,46 %) de o companie situată în Jersey, și anume compania Gabriel Resources Ltd. Guvernul român deţine 19,31 %, prin intermediul Minvest SA, iar o firmă privată românească, Foricon SA, deţine 0,23 %. Motivele participării acestei firme private la capitalul acestui proiect nu sunt clare ¹ .

Gabriel Resources: o companie canadiană?
 

Într-adevăr, compania are sediul în Canada iar acţiunile ei sunt listate la Bursa din Toronto, dar acest fapt nu face din ea o societate canadiană. În toate documentele, pro şi contra proiectului Roșia Montană, Gabriel Resources este prezentată ca o „societate canadiană“ sau ca o „companie multinaţională canadiană“. Dar este bine de ştiut că mai important decât sediul companiei este cine controlează compania. Cine va beneficia cel mai mult de pe urma proiectului Roşia Montană? Pe scurt, cine sunt acţionarii acestei „societăţi“?
În Canada, orice acţionar care achiziţionează 10% sau mai mult din acţiunile unei societăţi listate la bursă trebuie să depună o declaraţie în acest sens la Comisia de Valori Mobiliare Canadiană. Astfel, este posibil să se identifice acţionarii care deţin un număr important de acţiuni în orice companie. Societăţile pe acţiuni listate la bursă trebuie să raporteze această informaţie anual, într-un document intitulat Management Proxy Circular.
Iată cine sunt cei mai importanţi acţionari ai firmei Gabriel Resources, conform raportului companiei din data de 14 mai 2010:
1. Paulson & Co Inc (New York, NY) 18,00%
2. Electrum Strategic Holdings (New York, NY) 18,00%
3. Newmont Canada Limited 14,72% (o filială deţinută în totalitate de societatea minieră Newmont, SUA).
4. În plus, compania a anunţat printr-un comunicat de presă din 18 decembrie 2009 că a finalizat un plasament privat de 67,5 milioane de dolari, prin vânzarea a 30 de milioane de acţiuni (aproape 9% din acţiunile aflate în circulaţie) către BSG Capital Markets,, o entitate aparţinând grupului Barry Steinmetz. Grupul Barry Steinmetz operează în domeniul diamantelor şi mineritului şi are sediul la Geneva.
Hai să adunăm: 18 % + 18 % +14,72 % + 9 % = 59,72 %; aşadar aproape 60% din acţiunile acestei companii „canadiene“ sunt deţinute de companii străine şi de fonduri speculative. Ceea ce înseamnă că aceste fonduri şi aceşti acţionari controlează compania. Şi, cum BSG Capital Markets deţine, de asemenea, dreptul de a cumpăra ieftin alte 9 milioane de acţiuni – drept pe care şi-l va exercita în curând – ajungem la concluzia că aproape 70% din Gabriel Resources este deţinut de acţionari non-canadieni.
Dintre aceştia, fondul speculativ Paulson & Co a dobândit o tristă celebritate datorită procesului intentat de către Securities and Exchange Commission (SEC) împotriva băncii de investiţii americane Goldman Sachs. Există, de asemenea, supoziţii potrivit cărora fondul ar fi fost unul dintre participanţii timpurii la acţiunea speculativă masivă împotriva datoriei statului grec. Întemeietorul fondului, John Paulson, a fost plătit cu peste 8 miliarde de dolari în ultimii trei ani pentru abilităţile sale de speculator.
Electrum Strategic Holdings este descrisă în rapoartele firmei ca deţinând „un portofoliu extins de proprietăţi pentru dezvoltare şi explorări în Europa de Est“. Practic, această organizaţie este şi ea tot un fond speculativ, dar în domeniul aurului.
Un indiciu al adevăratei naţionalităţi a firmei Gabriel Resources este şi naţionalitatea membrilor consiliului său de administraţie. Consiliul este format din opt membri, dintre care doar doi sunt canadieni. Din ceilalţi şase, majoritatea sunt americani. Însuşi directorul General (CEO) al companiei îşi dă adresa personală în Laguna Beach, California.
În consecinţă, mass-media din România, susţinătorii şi opozanţii proiectului Roșia Montană ar trebui să ia cunoştinţă de aceste fapte şi să înceteze a mai acorda o identitate canadiană actualului promotor al proiectului Roşia Montană. Gabriel Resources este de fapt o companie deţinută de speculatori americani şi de alte interese străine, doar deghizată – pentru o mai mare credibilitate, probabil – sub o identitate canadiană.

De ce tocmai Gabriel Resources?
Orice proiect de investiţii care creează locuri de muncă directe şi indirecte generează beneficii pentru o ţară. Pe de altă parte, respectiva ţară trebuie să evalueze cu atenţie tipul de investiţii pe care doreşte să le atragă şi să le sprijine.
Exploatarea resurselor naturale a fost dintotdeauna o sabie cu două tăişuri pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Resursele lor naturale acţionează ca un magnet pentru investitorii străini, în căutare de materii prime ieftine. Promisiunea unei creşteri rapide a numărului de locuri de muncă şi a intensificării activităţii economice este irezistibilă din punct de vedere politic. În ţări cu un potenţial industrial scăzut şi în care forţa de muncă este slab pregătită, probabil că nu există altă cale de ieşire din sărăcie. Este şi România o astfel de ţară?
Din păcate, termenii şi condiţiile negociate de către firmele străine pentru accesul la resursele naturale ale acestor ţări nu sunt, de regulă, cele optime şi, în plus, formularea lor este ambiguă. Ele sfârşesc prin a aduce puţine beneficii reale şi durabile ţărilor respective, dar îmbogăţesc din plin companiile străine.
Costul scăzut al extragerii materiilor prime în ţările în curs de dezvoltare reflectă faptul că în realitate costul lor real este subestimat. Daunele colaterale aduse mediului, deteriorarea stării de sănătate a angajaţilor şi dislocarea comunităţilor din proximitatea exploatării sunt negate, minimizate, contestate prin campanii de publicitate, atunci când nu sunt de-a dreptul ridiculizate de către diverşi actori locali susţinători ai proiectului (indivizi, ziarişti plătiţi de guvern şi de alte organizaţii etc.).
Ţările dezvoltate bogate în materii prime, cum sunt Canada şi Australia, au învăţat să-şi impună condiţiile în desfăşurarea unor activităţi industriale de acest gen şi să obţină un maximum de beneficii economice de pe urma lor. Atunci când proiectele au o importanţă strategică deosebită, spre a asigura exploatarea acestor resurse sunt înfiinţate societăţi cu capital de stat. Toate beneficiile revin astfel ţării.
Pe de altă parte, proiecte controversate pentru efectele lor asupra mediului natural şi social sunt blocate în mod regulat, neluându-se în considerare eventualele beneficii economice. Cum putem evalua proiectul Roşia Montană pornind de la aceste exigenţe?
Acest proiect va transforma o mare zonă geografică într-un veritabil peisaj selenar, la aproximativ 135 de kilometri, de Cluj-Napoca, al treilea oraş ca mărime din România. Procesul de exploatare va face uz de o cantitate masivă de cianură, care trebuie să fie transportată la Roşia Montană de-a lungul a sute de kilometri prin regiuni dens populate. În plus, în ciuda unor argumente contrare aduse de promotorii proiectului, o moştenire a unei civilizaţii timpurii, un adevărat certificat dacic de naştere a poporului român este în pericol de dispariţie.
În multe ţări, aceste fapte ar fi suficiente pentru a respinge proiectul!
Dar dacă, în ciuda acestor aspecte nefavorabile, s-ar hotărî, totuşi, exploatarea rezervelor aurifere de la Roşia Montană, oare cum ar trebui să se procedeze?
Având în vedere natura delicată a proiectului şi potenţialul lui foarte mare de creare de venituri pentru România, guvernul ar putea să evalueze posibilitatea de a exploata Roşia Montană prin intermediul unei societăţi cu capital de stat.
Este însă foarte posibil ca guvernul român să fie strâmtorat financiar şi, prin urmare, incapabil să procure fondurile necesare pentru finanţarea investiţiilor cerute de proiect. În aceste condiţii, guvernul ar trebui să recurgă la un număr de operatori privaţi, interesaţi să investească şi să realizeze proiectul de exploatare minieră. Desigur, guvernul ar trebui să facă apel doar la acele societăţi de minerit care, datorită modului în care operează, se bucură de credibilitate şi respect. Ele vor fi invitate să facă oferte ce vor fi evaluate pe baza performanţei şi a reputaţiei lor antreprenoriale în alte exploatări miniere similare, din alte ţări. Compania care ar depune oferta cea mai atractivă din perspectiva intereselor naţionale ar putea obţine licenţa de exploatare. În aceste condiţii, beneficiile economice pentru ţară ar fi maximizate.
Oare aceasta să fi fost procedura prin care firma Gabriel Resources a fost aleasă şi a obţinut licenţa de exploatare a rezervelor de aur de la Roşia Montană? Rămâne de explicat de ce Gabriel Resources şi nu alte firme.

NOTE
¹ Până în anul 2009, au existat trei companii private românești care dețineau un număr mic de acțiuni în Roșia Montană Gold Corporation: Cartel Bau S.A. (0,23%), Foricon S.A. (0,23%), Comat S.A. (0,23%). În documentele anterioare, Gabriel Resources identifica aceste trei companii drept „companii de stat“. La sfârşitul anului 2009, Gabriel Resources cumpăra acțiunile a două dintre aceste companii. Foricon este acum o companie privată care oferă servicii în domeniul construcţiilor.

În Ţara Minunilor şi… a Speculaţiilor

„Alice este prinsă în capcana unei lumi în care logica a fost abandonată în favoarea nebuniei“ (Lewis Caroll, Alice în Ţara Minunilor)

Pe 17 aprilie 2010, Securities and Exchange Commission (SEC) îndrăzneşte să formuleze acuzaţii de fraudă contra Goldman Sachs pentru o operaţiune cu nimic diferită de alte sute de operaţiuni de acelaşi fel, efectuate de băncile comerciale şi de fondurile speculative în cursul anilor 2004-2007: The worst day in my professional life, Cea mai proastă zi din viaţa mea profesională, declară PDG-ul de la Goldman Sachs. Şi mai grav, pe 27 aprilie, membrii comitetului director de la Goldman Sachs, supuşi unui adevărat interogatoriu de către membrii unui subcomitet senatorial, sunt blamaţi fără menajamente pentru „lipsa de etică“ şi „imoralitatea“ operaţiunilor lor.

Ilegal?

Lumea bună de la Goldman Sachs este foarte, foarte supărată. Promotorii fondurilor speculative sunt uluiţi. Cum să comiţi acte ilegale când, încă din 1999-2000, guvernul american s-a străduit să dereglementeze, să înlăture toate piedicile din calea speculaţiilor financiare, iar legile şi reglementările au fost redactate astfel încît să legalizeze toate operaţiunile de acest tip? Ce să mai înţelegem?! Uite aşa, brusc, facem pe miraţii, pe fecioarele neprihănite, căutăm nod în papură băncilor comerciale şi speculatorilor!

Cu ce-or fi greşit cei de la Goldman Sachs? Cu nimic, cu aproape nimic. La cererea unui fond speculativ (Paulson and Co.)¹, ei au creat un montaj de credite ipotecare de cea mai slabă calitate. Ba mai mult, fondul speculativ ar fi venit la Goldman Sachs cu propuneri concrete de ipoteci, tocmai pentru ca, pe ansamblu, calitatea să fie cât mai slabă. De fapt, Paulson and Co pariază pe… prăbuşirea montajului. Mai precis, speculatorul va cumpăra o poliţă de asigurare care nu este cu adevărat o asigurare, care îi va aduce mulţi bani atunci când acest ansamblu de ipoteci putrede se va prăbuşi. În Ţara Minunilor, agenţiile de credit vor acorda acestui montaj tot atâta încredere ca şi datoriei publice a Canadei!

Goldman Sachs a vîndut apoi bucăţi (sau felii) din montajul ipotecar unor investitori presupus sofisticaţi, care nu ştiau în ce lume minunată intraseră! Crezând că agenţiile sunt de încredere, iar regulile şi legile – scrupulos respectate, neştiind că Paulson and Co a contribuit la alegerea ipotecilor astfel asamblate, ei au investit în montaj. În Ţara Minunilor şi a Speculaţiilor nimeni nu se împiedică de asemenea amănunte. Toată lumea ştia sau trebuia să ştie cum se petrec lucrurile. Cuvintele au sensul care li se dă. Infracţiunea comisă de Goldman Sachs, dacă era cu adevărat o infracţiune, nu era mai gravă decât parcarea maşinii într-un loc interzis.

Imoral?

În ţara lui Goldman Sachs şi a cumetrilor săi precum Paulson şi alte fonduri speculative, felul în care a operat Goldman în perioada 2007-2008 merită respect, admiraţie, strângeri de mână. Simţind că vine avalanşa împrumuturilor ipotecare subprime (altfel spus, bazate pe un credit de slabă calitate), Goldman a întocmit un plan energic de acţiune pentru a se proteja contra tuturor acestor produse toxice din bilanţul său. Ar fi trebuit să le reducă numărul, dar aşa ceva nu era uşor în contextul din acel moment. Atunci, soluţia era cumpărarea de „asigurări“ (derivate de credit sau CDS – Credit Default Swaps) pentru a apăra întreprinderea în cazul prăbuşirii pieţei de ipoteci de calitate îndoielnică (subprime).

Pentru că a reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul, Goldman Sachs este în măsură să raporteze profituri atunci când această piaţă face implozie. Acţionarii aplaudă, rivalii sunt invidioşi, marea finanţă e încântată.

S-ar putea reproşa că, deşi a simţit iminenţa imploziei, Goldman Sachs a continuat să aducă pe piaţă alte montaje de credite ipotecare subprime, având totodată grijă să se protejeze contra oricărui risc; Goldman Sachs vă va lămuri însă că se limita să le facă pe plac clienţilor, doritori de asemenea montaje cărora agenţiile de credit continuau să le atribuie notele cele mai mari. Goldman Sachs nu putea lăsa să-i scape onorariile grase asociate acestor operaţiuni care, altfel, ar fi fost preluate de concurenţă.

Ce e imoral în toată povestea asta? Chiar dacă Goldman Sachs nu este „trimisul lui Dumnezeu pe pământ“ ca să-i facă voia nu este chiar un îngeraş,(„I am doing God’s work“), cum declara în noiembrie 2009 PDG-ul său Lloyd Blankfein, societatea nu a făcut decât să gestioneze riscurile, spre binele acţionarilor săi, conform principiului fundamental al liberei iniţiative şi al pieţelor financiare.

Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative

În Ţara Minunilor, fondurile speculative, precum Paulson, îndeplinesc chiar un rol „social“. Faptul că mai multe fonduri speculative mizau pe dezumflarea balonului imobiliar american ar fi trebuit să-i alarmeze pe investitori. Evident, însă, că acest lucru era prea puţin cunoscut în afara cercului de iniţiaţi. Căci speculaţia se ascunde în umbră, aşteptând momentul prielnic când trebuie să facă totul pentru a grăbi prăbuşirea sau falimentul ce-l va îmbogăţi pe speculator. Investitorii ar trebui să se informeze mai bine şi mai din vreme.

Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative, astfel concepută, este considerabilă. Astfel, Paulson and Co au semnalat problemele fiscale ale Greciei pariind, zice-se, contra valorii datoriei Statului grec. Nu-i aşa că au avut dreptate? La aceeaşi dată, 27 aprilie, agenţiile de rating (tot cele dinainte!) scădeau drastic nota acordată datoriei greceşti, până la nivelul obligaţiunilor cu cotă nulă (junk bonds) şi provocau astfel o criză financiară în această ţară şi împrejurul ei. Fondurile speculative sunt gata, probabil, chiar în acest moment, să parieze contra datoriei altor ţări. Care vor fi fiind acestea? O să vedeţi la vremea şi la locul potrivit!

De această parte a oglinzii

Pentru cetăţenii care ignoră complet moravurile şi cutumele din Ţara Minunilor, comportamentul şi atitudinea locuitorilor acesteia sunt şocante şi scandaloase. Această specie, numită homo speculantus, le apare ca fiind rapace şi insensibilă la suferinţele antrenate de acţiunile ei.

Cupiditatea colectivă a acestor speculatori a provocat o criză financiară şi o recesiune greu suportabilă. Guvernele şi plătitorii de taxe, locuitorii ţărilor normale, a trebuit să-i salveze de propria lor turpitudine.

Iată câteva dintre pagubele directe şi colaterale ale maşinaţiilor lor: circa 6,4 milioane de proprietăţi imobiliare din Statele Unite au făcut obiectul unei confiscări judiciare în perioada 2007-2009; 240 de bănci au dat faliment de la începutul lui 2008. Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ca o consecinţă directă a crizei financiare, s-au pierdut aproximativ 20 de milioane de locuri de muncă.

În Ţara Minunilor, ruşinea şi stânjeneala sunt sentimente rare şi inoportune. Valoarea creată de speculatori pentru acţionarii sau investitorii lor justifică din plin bonusurile şi remuneraţiile de care beneficiază. Ziariştii şi unii comentatori nu contenesc să se arate miraţi de aceste remuneraţii şi produc grafice precum cel de mai jos. Opinia publică se scandalizează, ceea ce, temporar, îi pune în încurcătură pe politicieni.



Chiar dacă prea puţină lume ştie, Ţara Minunilor şi-a extins teritoriul în cursul ultimilor 30 de ani în dauna ţării normale, a ţării producţiei de bunuri şi servicii, a manufacturilor, a inovaţiei care contribuie la bunăstarea societăţii. Cum se vede în graficul următor, partea profiturilor totale provenind din „industria financiară“ a atins în economia americană, în 2004, circa 44%, în timp ce partea provenind din industria prelucrătoare a scăzut la aproximativ 10%. Până în 1980, sectorul manufacturier reprezenta peste 40%, iar cel financiar, sub 20% din profiturile totale ale economiei americane.

Tabelul 2: Procentajul profiturilor din industria financiară şi din industria prelucrătoare (S.U.A., 1950-2004)


Şi mai grav încă, valorile corozive ale Ţării Minunilor s-au infiltrat treptat în ţara normală, seducând tinerii şi punându-i pe jar pe cei mai puţin tineri. „Finanţele“ exercită o atracţie irezistibilă asupra tinerilor ambiţiosi şi talentaţi, după cum demonstrează tabelul următor.

Tabelul 3: Procentajul deţinătorilor de diplome MBA de la Harvard angajaţi în sectorul financiar

Fenomenul nu e deloc surprinzător dacă aflăm că, în 2008, hedge funds şi private equity funds ofereau acestor tineri licenţiaţi un salariu garantat de 300 de mii de dolari în primul lor an de activitate, plus un bonus de 30 de mii de dolari la semnarea contractului. Prin comparaţie, sectorul industriei prelucrătoare oferea un „mizilic“ de 130 de mii de dolari pentru primul an!

Această supralicitare nu este limitată la Harvard. The Graduate Management Admission Council raportează că la intrarea în programele MBA americane, 21% dintre studenţi declară că vor să lucreze în sectorul financiar. La sfârşitul studiilor, procentajul celor care aleg acest sector se ridică la 40%.

Concluzie

Speculaţia financiară domină şi contaminează societatea modernă. Universul paralel al înaltei finanţe se întinde ca o pată de ulei vâscos peste economia reală. Locuitorii Ţării Minunilor nu vor înceta să-şi practice magia neagră. Guvernele vor încerca, timid, să ridice câteva bariere, să limiteze unele practici. De fapt, schimbările legislative îi vor afecta prea puţin pe speculatori.

După ce au profitat din plin de falimentul pieţei imobiliare americane, fondurile speculative se pregătesc să profite, fără nici o remuşcare, de dificultăţile fiscale ale altor ţări, de acele dificultăţi rezultate, în mare parte, din măsurile pe care guvernele au fost nevoite să le adopte spre a face faţă efectelor crizei financiare provocate tocmai de… speculatori!

Ah, dacă toată povestea asta n-ar fi decât o poveste!

„Tare mă tem că nu pot spune lucrurile cu mai multă claritate“, spune Alice foarte politicoasă, „fiindcă, în primul rând, nici măcar eu nu pricep nimic“.