The Myth of American Meritocracy

The Myth of American Meritocracy 
How corrupt are Ivy League admissions?
By Ron Unz • November 28, 2012

Just before the Labor Day weekend, a front page New York Times story broke the news of the largest cheating scandal in Harvard University history, in which nearly half the students taking a Government course on the role of Congress had plagiarized or otherwise illegally collaborated on their final exam.¹ Each year, Harvard admits just 1600 freshmen while almost 125 Harvard students now face possible suspension over this single incident. A Harvard dean described the situation as “unprecedented.”

But should we really be so surprised at this behavior among the students at America’s most prestigious academic institution? In the last generation or two, the funnel of opportunity in American society has drastically narrowed, with a greater and greater proportion of our financial, media, business, and political elites being drawn from a relatively small number of our leading universities, together with their professional schools. The rise of a Henry Ford, from farm boy mechanic to world business tycoon, seems virtually impossible today, as even America’s most successful college dropouts such as Bill Gates and Mark Zuckerberg often turn out to be extremely well-connected former Harvard students. Indeed, the early success of Facebook was largely due to the powerful imprimatur it enjoyed from its exclusive availability first only at Harvard and later restricted to just the Ivy League.

During this period, we have witnessed a huge national decline in well-paid middle class jobs in the manufacturing sector and other sources of employment for those lacking college degrees, with median American wages having been stagnant or declining for the last forty years. Meanwhile, there has been an astonishing concentration of wealth at the top, with America’s richest 1 percent now possessing nearly as much net wealth as the bottom 95 percent.² This situation, sometimes described as a “winner take all society,” leaves families desperate to maximize the chances that their children will reach the winners’ circle, rather than risk failure and poverty or even merely a spot in the rapidly deteriorating middle class. And the best single means of becoming such an economic winner is to gain admission to a top university, which provides an easy ticket to the wealth of Wall Street or similar venues, whose leading firms increasingly restrict their hiring to graduates of the Ivy League or a tiny handful of other top colleges.³ On the other side, finance remains the favored employment choice for Harvard, Yale or Princeton students after the diplomas are handed out

Lire la suite de l'article


Source : The American Conservative

Corporate leaders suffer under the capitalist gun

Pity Indra Nooyi. When she won the coveted post of CEO at PepsiCo Inc. in 2006, she indicated she wanted to shift Pepsi from snack foods to health foods and from caffeinated colas to juices.

“It doesn’t mean subtracting from the bottom line,” she argued: The company would simply bring together what is good for business and good for the world, making money by doing good.

It sounded glorious. But a moment of truth came on July 21, 2011, when PepsiCo had to revise downward its guidance for the year’s earnings per share. It had still done well in the previous quarter, with lots of signs of growth. Because of the desire to continue growing, Ms. Nooyi fended off calls to reduce staff in a quest for greater productivity, which she said would leave remaining employees working harder and more likely to face burnout.

But the stock price tumbled and analysts savaged her for failing to attack costs and supposedly neglecting the carbonated products. “Is she ashamed of selling carbonated sugar water?” a bottler told the Wall Street Journal.

Maybe you don’t pity Ms. Nooyi, figuring that CEOs deserve all the criticism they get, in return for their gargantuan salaries. But Yvan Allaire, a former senior executive at Bombardier Inc. and now chair of the Institute for Governance of Private and Public Organizations, and Mihaela Firsirotu, a professor of strategy at the University of Quebec, believe the PepsiCo chief’s situation epitomizes what’s wrong with capitalism today.

In A Capitalism of Owners, they say the judgment against Ms. Nooyi, by the analysts and stock market, was that she “has too much of a social conscience. That may be good for the company in the long run but not for today’s and tomorrow’s stock price. If she persists, she should be replaced by someone who does not have these qualms.” 

(...)

Lire la suite sur le site The Globe and Mail 

A Capitalism of Owners

By Yvan Allaire and Mihaela Firsirotu

(IGOPP, 184 pages, $29.95)

Greenspan, l'oracle déchu

Greenspan, l'oracle déchu 

Par YVAN ALLAIRE . les affaires.com . 12-06-2012 (modifié le 12-06-2012 à 17:06)

BLOGUE-Alan Greenspan, l’ancien président de la Réserve fédérale américaine, est en ville. Présumant que les populations souffrent d’un Alzheimer collectif, celui qui porte une lourde responsabilité pour la terrible crise financière de 2008 fait la tournée des conférences internationales, donne des interviews aux média crédules, tâchant péniblement de se transformer en oracle de la finance internationale.

Greenspan, naguère encensé comme le maestro de l’économie américaine, s’avéra le porteur d’une idéologie néolibérale primaire et pernicieuse. En voici les conséquences :

• Tout au cours des années 1990, il fut, avec Robert Rubin, le secrétaire au Trésor de Bill Clinton, le plus déterminé promoteur de l’élimination du Glass-Steagall Act, cette loi adoptée en 1934 pour défendre aux banques commerciales de s’engager dans des activités de courtage, d’assurance et de banques d’affaires. Cette loi, finalement abrogée en 1999, contribua à l’absence relative de crise financière aux États-Unis pendant 70 ans ; Greenspan continue de prétendre que la mise au rancart de Glass-Steagall n’a aucunement contribué à la crise financière de 2008 ; des gens plus futés que lui voient au contraire en cette déchéance de la loi une des causes fondamentales de la crise ; le propos de Greenspan surprend au moment même où JPMorgan Chase perd $2 à 5 milliards dans une opération de spéculation, du genre que cherche malhabilement à interdire la loi Dodd-Frank et que la loi Glass-Steagall aurait interdit.

• Puis en 1998 lorsque la Commodity Futures Trading Commission (la CFTC) proposa de règlementer les produits dérivés transigés de gré à gré (over-the-counter derivatives), Greenspan et ses comparses, Rubin (puis Larry Summers, son remplaçant au Trésor) et Arthur Leavitt, le président de la SEC (Securities and Exchange Commission), montèrent aux barricades pour tuer cette velléité de règlementation. Ce formidable trio n’eut aucune difficulté à convaincre Clinton d’écarter de la CFTC son outrecuidante présidente et de remiser aux oubliettes son projet de règlementer les produits dérivés. Sans encombrement règlementaire, l’un de ces produits, les fameux dérivés de crédit (credit derivatives swaps ou CDS), prit son envol vers les stratosphères, atteignant à la veille de la crise financière la somme de $57,000 milliards. Ce produit dérivé fut au cœur des spéculations les plus outrancières, tout en camouflant les véritables risques du système. Greenspan porte une responsabilité incontournable pour la débâcle qui en résulta.

• Durant sa présidence de la Réserve fédérale, Greenspan stimula l’économie américaine par des taux d’intérêts très bas qui eurent pour effet un endettement élevé des ménages, un boom immobilier et une augmentation insoutenable du prix des maisons. Averti des risques de cette politique, mis devant les pratiques risquées des intervenants financiers, Greenspan, qui en avait l’autorité, refusa d’intervenir ; sa foi idéologique dans l’efficience des marchés lui commandait un laissez-faire bienveillant envers cette spéculation débridée.

Appelé à témoigner devant un comité du Congrès américain en octobre 2008, Greenspan fut soumis à un interrogatoire virulent au cours duquel il dut admettre, avec réticence, qu’il avait eu tort, que sa confiance aveugle dans les vertus des marchés « libres » l’avait aveuglé, qu’il y avait une faille dans son idéologie mais « qu’il ne savait pas combien significative était cette faille et si elle était permanente ». Bien mince consolation pour les millions de personnes de par le monde qui continuent de souffrir des séquelles de la crise financière de 2008.

Greenspan devrait confesser ses fautes, demander pardon et rentrer dans ses terres.

(Les propos de M. Allaire n’engagent pas l’IGOPP ni son conseil d’administration).

Source : http://www.lesaffaires.com/blogues/yvan-allaire/greenspan-l-oracle-dechu/545453

Libre opinion - Comment défendre l'indéfendable !

Yvan Allaire - Professeur émérite de stratégie à l'UQAM  14 février 2012  Québec

 

Dans Le Devoir du 30 janvier dernier, je proposais de débattre sobrement de l'enjeu du partage de la richesse provenant de l'exploitation des ressources naturelles du Québec. Mon texte invitait à une discussion sans hystérie de ces enjeux cruciaux pour le Québec; il ne comportait aucune attaque personnelle ni ne visait aucune entreprise en particulier.

Voilà que, malheureusement, Bryan Coates, directeur financier de la société Osisko, exploitant de la mine d'or à Malartic, commet un texte dans Le Devoir du 9 février en réponse au mien. Il tente de défendre l'indéfendable par des attaques ad hominem (ce qui est une forme d'hystérie par ailleurs) et par un persiflage de mauvais goût, indigne d'une discussion de cette importance. Son texte repose sur un alignement étonnant de sophismes que les limites d'espace d'un texte pour un journal m'empêchent de pleinement débusquer.

À force de multiplier les demi-vérités, on en arrive à des seizièmes de vérité, ce qui n'est pas loin d'un mensonge. Ai-je écrit que le secteur ne comportait pas de risques? Ai-je fait l'affirmation stupide selon laquelle un rendement de 2,5 % était approprié? Seul un mauvais lecteur, ou un lecteur malicieux, peut m'affubler de telles opinions.

Jamais son texte ne tente de répondre à la question fondamentale: quel est un taux de rendement approprié pour un investissement dans le secteur minier, compte tenu des risques? Les propriétaires de la ressource, les citoyens du Québec, ont-ils droit de bénéficier pleinement de la flambée des prix des minerais? Allons sur le fond des choses en examinant les propos du directeur financier d'Osisko à la lumière du rendement attendu de la mine de Malartic.

En mai 2010, dans un mémoire déposé devant l'Assemblée nationale du Québec, Osisko présentait des données financières sur la base du prix de l'or à 775 $ l'once; selon la nouvelle politique de droits miniers annoncée au budget de 2010, les droits miniers pour la mine de Malartic passent de 68 à 88 millions de dollars. Alors que la nouvelle loi québécoise stipule que des droits miniers de 16 % sur les profits devront être versés à compter du 1er janvier 2012, on constate que pour des profits nets estimés à 1,515 milliard, les droits miniers ne représentent que 5,8 % de ces profits. Il faut comprendre que «profits» aux fins de droits miniers prend un sens particulier.

On constate également que tous les gouvernements ensemble reçoivent 29,2 % des profits, ce qui est loin des 43 % qu'avance M. Coates (et tous les défendeurs du système actuel); ces 43 % (ou plus exactement 41 %) proviennent d'une étude des fiscalistes PriceWaterhouseCoopers pour montrer les variations de la fiscalité d'une province à l'autre. Pour ce faire, ils ont construit un exemple hypothétique d'une mine d'or qu'ils ont soumis aux règles fiscales des diverses provinces. Or, pour cet exemple, on trouve qu'une telle mine située au Québec aurait payé 41 % de ses profits en impôts aux deux ordres de gouvernement, mais, on ne le mentionne jamais, cette mine aurait réalisé un taux de rendement interne (TRI) de 71,4 %; en effet, en Ontario, la même mine aurait réalisé un TRI de 78,2 %. S'il faut croire tous les bureaucrates de l'industrie minière, aucun investisseur ne serait intéressé par un rendement de 71,4 % pour exploiter une mine d'or au Québec!

Osisko nous informait également qu'au prix de 775 $ l'once d'or, le taux de rendement interne (TRI) était estimé à 22,2 % (avant taxes et tout effet de levier financier). La société Osisko semblait très heureuse de ce rendement de 22,2 %! C'est justement de cet exemple que vient mon affirmation que des rendements de 20 % à 30 % seraient attrayants pour les investisseurs dans ce secteur! [...]

Les choses ont-elles tellement changé depuis qu'Osisko tenait ce propos aux investisseurs potentiels? Sur le site Web de la société, on proclame encore: «Bas coûts de production au Canada, la meilleure juridiction minière au monde»; «6 années du premier trou de forage à la production commerciale»; «Accroissement de la production dans un marché de l'or très favorable» (Présentation d'entreprise, Osisko, janvier 2012).

Voilà donc les assises pour ma position sur les redevances et les rendements appropriés dans ce secteur aux conditions actuelles du marché. J'aurais espéré que le directeur financier d'Osisko appuie son argument en nous informant du rendement attendu par la mine Malartic et en démontrant aux Québécois que ce rendement représente un partage équitable des bénéfices.

Ce qui est étonnant, c'est que tous ces mauvais avocats de la cause des minières ne se rendent pas compte que le modèle que je propose ajuste les redevances au prix du marché du minerai à la baisse comme à la hausse ainsi qu'aux coûts véritables de leur exploitation puisque je cherche à récompenser suffisamment (mais pas plus) les investisseurs dans ce secteur tout en protégeant les intérêts des véritables propriétaires de ces ressources non renouvelables, les Québécois.

***

Yvan Allaire - Professeur émérite de stratégie à l'UQAM

Cauzele profunde ale crizelor financiare. Pledoarie pentru un nou capitalism (III)

Acad. prof. dr. Yvan Allaire este preşedintele consiliului de administraţie al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) şi profesor emerit de strategia afacerilor la Université du Québec à Montréal (UQAM). Este cofondator al grupului de consultanţă SECOR. A fost consilier al conducerii unor mari întreprinderi canadiene şi vicepreşedinte executiv al companiei Bombardier, între 1996 şi 2001, şi membru în mai multe consilii de administraţie, printre care, între 2005 şi 2009, acela al Casei de depozite şi plasamente a Quebecului, cel mai mare fond de pensii din Canada. A publicat numeroase lucrări şi articole despre strategia şi guvernanţa întreprinderilor. Este membru al Academiei de litere şi ştiinţe sociale al Societăţii regale din Canada. Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu predă strategia afacerilor la Facultatea de management din cadrul UQAM şi este titulară a catedrei Bombardier de gestiune transnaţională. Autor prolific (peste o sută de articole şi mai multe cărţi), a condus numeroase seminarii despre schimbarea strategică la care au participat echipele de conducere ale unor mari companii canadiene. Deţinătoarea premiului pentru cea mai bună teză de doctorat în gestiune decernat de American Academy of Management, profesoara Mihaela Fîrşirotu a creat şi condus, după căderea comunismului, prima şcoală masterală de gestiune din România (la Academia de Studii Economice din Bucureşti). Împreună, Yvan Allaire ( foto 2 )şi Mihaela Fîrşirotu ( foto 3 ) au scris o carte, Pledoarie pentru un nou capitalism ( foto 1 ) . Va apărea la Editura Logos , cu un cuvânt înainte de acad. Mircea Maliţa , în traducerea lui Alexandru Ciolan. Publicăm câteva fragmente din această carte.

Logica pieţelor financiare

În ultimii treizeci de ani, pieţele financiare au dobândit un ascendent periculos asupra funcţionării societăţilor pe acţiuni cotate la bursă. Pe măsură ce 1. fondurile de plasament de orice natură au devenit acţionarii "majoritari", 2. consiliile de administraţie au fost populate majoritar, aşa cum cere ortodoxia guvernanţei, cu membri independenţi, 3. conducătorii au fost generos remuneraţi, în mare parte cu opţiuni asupra titlurilor companiei, în egală măsură pieţele bursiere şi financiare au devenit partea integrantă dominantă, adeseori singura care contează.
Ca urmare a acestor fenomene, au apărut operatori financiari, precum fondurile de privatizare şi fondurile de acoperire, care au întrezărit potenţialul lucrativ al noilor circumstanţe şi au acţionat viguros pentru construirea unui cadru de reglementări care să le fie favorabil. Întreprinderea cotată la bursă, fără acţionar de control, a devenit un vasal al pieţelor financiare.
Pieţele financiare au ajuns să impună logica lor pe termen scurt, de creştere trimestrială a beneficiului pe acţiune, în timp ce companiile se confruntă cu o concurenţă feroce pe pieţele bunurilor şi serviciilor pe care le oferă. Această combinaţie de presiuni este nefastă pentru sănătatea şi supravieţuirea companiilor.

Destinul firmelor Falconbridge şi Inco
Să ne imaginăm scena… Începutul verii 2006, o sală de şedinţe într-un mare hotel din New York, vreo patruzeci de persoane adunate pentru a-i asculta pe conducătorii unor companii canadiene cum îşi pledează cauza. Soarta companiilor lor se află în mâinile acestor patruzeci de "acţionari", toţi administratori de fonduri de acoperire (hedge funds).
De pe podium, conducătorii canadieni ai societăţilor Falconbridge şi Inco încearcă să convingă auditoriul de avantajele unei fuziuni a firmelor lor pentru a crea un jucător de anvergură mondială în domeniul lor de activitate. Aceşti "acţionari", care, majoritatea, nu deţineau nici măcar o acţiune în urmă cu trei luni, au acum puterea ultimă de decizie.
Iar răspunsul este un "nu" fără drept de apel. Falconbridge va deveni proprietatea unui conglomerat anglo-elveţian iar Inco va fi înghiţit de o societate braziliană!
Aceşti gestionari de fonduri de acoperire americani au făcut o bună afacere. Dar o bună afacere pentru ei este oare la fel de bună şi pentru societatea canadiană în ansamblul ei ori pentru întreprinderile aflate în joc? Nimic nu este mai puţin sigur.

Profit pe termen scurt
De ce au respins aceste fonduri, fără drept de apel, propunerea de fuziune prezentată de cele două întreprinderi? Dintr-un motiv foarte simplu: în urma fuziunii, acţionarii celor două companii ar fi avut la noua societate acţiuni care ar fi produs beneficii pe termen lung. O atare propunere este lipsită de interes pentru asemenea "investitori", a căror remuneraţie astronomică depinde de randamentele rapide în bani sunători.
Să fim concreţi. De la primele semne ale unei posibile fuziuni între Inco şi Falconbridge, la începutul anului 2006, fondurile de acoperire au adunat un mare număr de acţiuni ale fiecăreia dintre cele două companii, conform metodelor care minimizează efectul asupra preţului acestor titluri (produse derivate etc.). Pentru a-şi maximiza randamentul şi remuneraţia, aceste fonduri de acoperire care sunt noii acţionari ce pot decide soarta celor două companii au tot interesul ca aceste două companii să fie scoase le mezat şi vândute rapid cumpărătorului care oferă cel mai bun preţ cash.

Spre un nou capitalism …?
"Capitalismul, dacă va fi să mai aibă succes în secolul XXI, va fi diferit de modelele cu care suntem obişnuiţi." (Hyman Minsky, 1993)
"Nu putem reconstrui economia pe aceiaşi piloni de nisip." (Preşedintele Obama)
"Capitalismul ne poate aduce cea mai bună dintre lumile posibile, dar o va face numai acolo unde guvernele stabilesc regulile şi veghează la respectarea lor." (George A. Akerlof şi Robert J. Shiller, Animal Spirits, 2008)

Au spus-o şi o spun oameni sobri şi echilibraţi. Capitalismul financiar, aşa cum este practicat în ultimii 20 de ani, trebuie să se schimbe. În timpul Marii Depresiuni din anii '30, un capitalism muribund a fost salvat de intervenţia guvernelor. Guvernele au garantat atunci depozitele bancare şi au simplificat sistemul financiar. Legea Glass-Steagall a fost adoptată în 1933 pentru a disciplina întreg sistemul financiar, instituind o partiţie etanşă între bănci, curtierii de valori mobiliare, asigurări şi băncile de investiţii, interzicând unui grup să ofere servicii rezervate altui grup.
Practicile speculative ale operatorilor bursieri au fost limitate, societăţile care au recurs la economiile publice înscriindu-se la bursă a trebuit să ofere toate informaţiile investitorilor. Supravegherea pieţelor financiare a fost încredinţată nou înfiinţatei Securities and Excahnage Commission (Comisia valorilor mobiliare din Statele Unite). Un nou capitalism s-a impus; după cum se şi cuvenea, finanţiştii au început să joace un rol secundar.
Suntem în acelaşi punct. O nouă formă de capitalism trebuie să răsară de pe ruinele capitalismului financiar; acest capitalism va fi unul al producătorilor, un capitalism care îndeamnă întreprinderile să gândească pe termen lung, să restabilească în cadrul întreprinderilor o loialitate reciprocă între conducere şi angajaţi, o mai mare echitate salarială, un sentiment de a fi cu toţii în aceeaşi barcă. Acest capitalism îi va recompensa pe cei care contribuie într-adevăr la bunăstarea economică a societăţii. Acest capitalism va rezerva agenţilor financiari rolul modest care le revine. Speculatorii de toate felurile vor fi îngrădiţi prin reglementări strânse; casele de pensii nu vor mai putea susţine din imensele lor fonduri activităţile acestor speculatori.
Acest capitalism se va baza pe noi forme de proprietate asupra întreprinderilor şi de remunerare a conducătorilor, care vor oferi garanţii de stabilitate şi de respectare a proprietăţii, le vor permite conducătorilor să administreze firma conform unei viziuni şi unor planuri pe termen lung şi vor favoriza apariţia sentimentelor de solidaritate, încredere reciprocă şi respect reciproc, esenţiale pentru buna funcţionare a organizaţiilor.
Acest capitalism nu va fi doar rezultatul măsurilor luate de guverne şi de agenţiile lor. El se întemeiază de asemenea şi în mod esenţial pe comportamentul conducătorilor de întreprinderi. Aceştia trebuie să facă dovada competenţei, a angajamentului lor faţă de toţi salariaţii, a respectului faţă de toate părţile implicate (acţionari, angajaţi, clienţi, furnizori, colectivităţi locale etc.). Remuneraţiile trebuie să fie echitabile şi să contribuie la conservarea sentimentului preţios de a fi cu toţii în aceeaşi barcă. Nu ar fi mai potrivit, atunci când întreprinderea trebuie să dea afară mii de angajaţi, din cauza condiţiilor economice dificile, ca preşedintele-director general să refuze orice bonus până când se vor fi depăşit dificultăţile?
Bineînţeles, nu este vorba de a reveni la modelul loialităţii / al părţilor implicate ("stakeholder model") al anilor 1950-80. În epoca noastră, pieţele bunurilor şi serviciilor au devenit puternic concurenţiale, deschise concurenţei întreprinderilor din lumea întreagă. Această concurenţă va continua să exercite presiuni asupra performanţei şi perenităţii întreprinderilor. Întreprinderile au nevoie de timp pentru a se adapta, a inova, a stabili strategiile de viitor. Întreprinderile care nu reuşesc să facă faţă concurenţei, atunci când aceasta este echitabilă, vor dispărea, aşa cum se întâmplă în orice economie sănătoasă.
Pieţele financiare nu trebuie să mai exercite asupra companiilor presiuni în favoarea randamentului pe termen scurt în timp ce acestea se confruntă cu o concurenţă dură pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Transformarea sistemului economic trebuie să ofere garanţii că va prezerva binefacerile economiei de piaţă şi ale liberei iniţiative favorizând, totuşi, dezvoltarea unui anumit grad de reciprocitate, de loaialitate şi de încredere reciprocă în interiorul companiei. Trebuie să reconstruim în organizaţii şi în societăţi capitalul social care a fost sălbatic delapidat în anii capitalismului financiar.
Recomandările noastre îmbracă forma următoare:
I. Lărgirea şi susţinerea diferitelor forme de proprietate asupra întreprinderilor (prezentul capitol);
II. Tăierea nodului gordian al întreprinderilor - remuneraţia (capitolul 8);
III. Demistificarea guvernanţei: pentru o guvernanţă legitimă şi credibilă (capitolul 9);
IV. Limitarea libertăţii caselor de pensii, Frankensteinii lumii financiare (capitolul 10);
V. Promovarea şi apărarea reciprocităţii internaţionale în materie de comerţ şi de fuziuni şi achiziţii (capitolul 10).

Din volumul Pledoarie pentru un nou capitalism, în pregătirela Editura Logos.

Cauzele profunde ale crizelor financiare. Pledoarie pentru un nou capitalism (II)

Acad. prof. dr. Yvan Allaire este preşedintele consiliului de administraţie al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) şi profesor emerit de strategia afacerilor la Université du Québec à Montréal (UQAM). Este cofondator al grupului de consultanţă SECOR. A fost consilier al conducerii unor mari întreprinderi canadiene şi vicepreşedinte executiv al companiei Bombardier, între 1996 şi 2001, şi membru în mai multe consilii de administraţie, printre care, între 2005 şi 2009, acela al Casei de depozite şi plasamente a Quebecului, cel mai mare fond de pensii din Canada. A publicat numeroase lucrări şi articole despre strategia şi guvernanţa întreprinderilor. Este membru al Academiei de litere şi ştiinţe sociale al Societăţii regale din Canada. Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu predă strategia afacerilor la Facultatea de management din cadrul UQAM şi este titulară a catedrei Bombardier de gestiune transnaţională. Autor prolific (peste o sută de articole şi mai multe cărţi), a condus numeroase seminarii despre schimbarea strategică la care au participat echipele de conducere ale unor mari companii canadiene. Deţinătoarea premiului pentru cea mai bună teză de doctorat în gestiune decernat de American Academy of Management, profesoara Mihaela Fîrşirotu a creat şi condus, după căderea comunismului, prima şcoală masterală de gestiune din România (la Academia de Studii Economice din Bucureşti). Împreună, Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu au scris o carte, Pledoarie pentru un nou capitalism. Va apărea la Editura Logos , cu un cuvânt înainte de acad. Mircea Maliţa , în traducerea lui Alexandru Ciolan. Publicăm câteva fragmente din această carte.


Transformarea companiilor: Jos loialitatea, trăiască pieţele!
Cum de s-a ajuns ca un capitalism financiar să ia locul capitalismului industrial? Care sunt cauzele profunde ale acestei evoluţii? Cum a trecut sistemul nostru economic de la un tip de întreprinderi bazat pe relaţii pe termen lung, pe loialitate, pe implicarea părţilor interesate la un model de întreprinderi aservite pieţelor financiare?

Modelul (perimat?) al loialităţii reciproce şi al părţilor implicate
Conform modului de funcţionare care a constituit multă vreme norma după care se ghidau marile companii (şi pe care noi îl numim "modelul loialităţii reciproce" - stakeholder model), firma îşi recrutează personalul la terminarea studiilor secundare sau colegiale, investeşte în formarea lui şi îl socializează în spiritul valorilor ei şi a modului ei de a proceda ("cultura" ei), îl face să cunoască multiplele faţete ale activităţilor din cadrul ei.
Compania evaluează cu grijă randamentul angajaţilor şi îi promovează după merit. Remuneraţia este stabilită în funcţie de vechime şi de poziţia ierarhică, ţinând cont de contextul economic general. Toţii şefii provin dintre angajaţi. Compania oferă o oarecare securitate angajatului, aceasta cuprinzându-i adeseori pe toţi angajaţii, până la vârsta pensionării.
Pieţele financiare au în acest model prea puţină influenţă asupra deciziilor luate în cadrul companiei, a cărei guvernanţă este asumată de un consiliu de administraţie constituit majoritar din membri ai conducerii şi din persoane afiliate întreprinderii.
Acest model, altădată norma în America de Nord, oferea o mare securitate a locului de muncă şi perspective de promovare până la gradul cel mai înalt din companie, după talentul şi competenţele fiecăruia. În schimb, individul era profund dedicat întreprinderii, se simţea răspunzător pentru succesele ori eşecurile ei.
Mizând pe o relaţie durabilă, pe o loialitate reciprocă şi investind în formarea şi dezvoltarea personalului, compania acumula cu timpul o sumă considerabilă de abilităţi, de cunoştinţe şi de experienţe care constituiau preţioase active intangibile, aparţinând la propriu întreprinderii. Aceste active erau surse de avantaje concurenţiale durabile. Pe bună dreptate, pentru că aceste active există în minţile unui personal esenţialmente inamovibil.
Cadrele superioare pun accentul pe ridicarea competenţelor personalului şi pe investiţiile pe termen lung în vederea dezvoltării de tehnologii şi de produse noi. Randamentul pe termen scurt pentru acţionari nu este decât o preocupare printre multe altele. Acţionarii au dreptul la dividende care cresc pe măsura succesului întreprinderii sau cu rata inflaţiei.
În acest model, întreprinderile se finanţează în bună parte prin reinvestirea profiturilor. Conducătorii subscriu la conceptul de stakeholders sau "părţi implicate", adică îşi asumă responsabilitatea de a păstra în conducerea întreprinderii un echilibru sănătos între interesele personalului, ale acţionarilor, ale clienţilor şi ale societăţii în general. Pieţele financiare, şi acţionarii în special, exercită o influenţă minimă asupra deciziilor unei mari companii.

O schimbare de context
Din mai multe raţiuni, această combinaţie de loialitate reciprocă şi de responsabilitate faţă de "părţile implicate" se degradează treptat începând cu anii '80. Marile corporaţii americane, unele după altele, au repudiat acest contract psihologic, social şi economic între corporaţie, personal, acţionari şi toate celelalte părţi. "Clauzele" esenţiale ale acestui contract, echilibrul intereselor, perenitatea locului de muncă, promovările exclusiv interne şi redusa mobilitate a personalului între corporaţii au suferit asaltul noilor realităţi economice şi sociale.
Câteva texte academice, apărute în cursul anilor '70, au avut o influenţă considerabilă asupra evoluţiei evenimentelor. Jensen şi Meckling (1974) şi alţii propuneau ca acţionarul, cel care-şi asuma riscurile, să îşi reia rolul de mandant şi să ceară ca mandatarii săi (consiliile de administraţie şi directorii) să pună interesele sale pe primul loc şi ca maximizarea valorii pentru acţionari să devină primul obiectiv urmărit de administratorii unei corporaţii.
De la începutul anilor '80, sub impulsul lui Reagan şi Thatcher, dereglementarea numeroaselor industrii, privatizarea întreprinderilor de stat şi deschiderea pieţelor spre concurenţa internaţională au bulversat mai multe sectoare economice, obligând la ajustări dificile şi rapide spre a evita prăbuşirea companiilor din aceste sectoare. Delocalizarea activităţilor către ţări cu salarii mici, raţionalizările de efective etc. au devenit obligatorii pentru supravieţuirea întreprinderii.
În acelaşi timp, presiunea pieţelor financiare asupra conducătorilor de corporaţii sporeşte; acţionarii nerăbdători vor randamente rapide; deceniul 1980-1990 marchează sfârşitul modelului "loialităţii reciproce" sau al "părţilor implicate" şi înlocuirea lui cu modelul "maximizării valorii pentru acţionari". Fondurile instituţionale sunt acţionari majoritari ai marilor corporaţii şi vor să fie tratate ca proprietari ai lor.
Pentru a alinia interesele managementului cu cele ale acţionarilor, conducătorii primesc remuneraţii variabile extrem de generoase, cu condiţia să asigure un înalt randament pentru acţionari; dacă nu o fac, zilele lor sunt numărate.
Fondurile speculative (hedge funds), care îşi fac apariţia în anii 1995-2000, împresoară firmele cotate la bursă şi le iau cu asalt atunci când apare ocazia de a face profituri rapide.
Supuse presiunilor pieţelor financiare, companiile trebuie să-şi ajusteze rapid efectivele la conjunctura economică. Recesiunea dură din 1981-1982 a fost din acest punct de vedere un punct de cotitură, pentru că multe dintre corporaţii au repudiat angajamentul de securitate a locului de muncă luat faţă de gestionarii de nivel mediu (middle management). Toate cadrele superioare şi toţi managerii au înţeles că "securitatea locului de muncă" depindea de atunci înainte de valoarea lor pe piaţa "talentului". Aceasta a condus în mod direct la apariţia "vedetelor" şi a "stelelor", ca în sportul profesionist. Iar aceste vedete se făceau remarcate mai ales prin abilitatea lor de a "crea valoare pentru acţionari".

Din volumul Pledoarie pentru un nou capitalism, în pregătirela Editura Logos.

Cauzele profunde ale crizelor financiare. Pledoarie pentru un nou capitalism (I)

Acad. prof. dr. Yvan Allaire este preşedintele consiliului de administraţie al Institutului pentru guvernanţa organizaţiilor private şi publice (IGOPP) şi profesor emerit de strategia afacerilor la Université du Québec à Montréal (UQAM). Este cofondator al grupului de consultanţă SECOR. A fost consilier al conducerii unor mari întreprinderi canadiene şi vicepreşedinte executiv al companiei Bombardier, între 1996 şi 2001, şi membru în mai multe consilii de administraţie, printre care, între 2005 şi 2009, acela al Casei de depozite şi plasamente a Quebecului, cel mai mare fond de pensii din Canada. A publicat numeroase lucrări şi articole despre strategia şi guvernanţa întreprinderilor. Este membru al Academiei de litere şi ştiinţe sociale al Societăţii regale din Canada.

Prof. dr. Mihaela Fîrşirotu predă strategia afacerilor la Facultatea de management din cadrul UQAM şi este titulară a catedrei Bombardier de gestiune transnaţională. Autor prolific (peste o sută de articole şi mai multe cărţi), a condus numeroase seminarii despre schimbarea strategică la care au participat echipele de conducere ale unor mari companii canadiene. Deţinătoarea premiului pentru cea mai bună teză de doctorat în gestiune decernat de American Academy of Management, profesoara Mihaela Fîrşirotu a creat şi condus, după căderea comunismului, prima şcoală masterală de gestiune din România (la Academia de Studii Economice din Bucureşti).

Împreună, Yvan Allaire şi Mihaela Fîrşirotu au scris o carte, Pledoarie pentru un nou capitalism. Va apărea la Editura Logos, cu un cuvânt înainte de acad. Mircea Maliţa, în traducerea lui Alexandru Ciolan. Publicăm în acest număr al "Ziarului de duminică" şi în următoarele două câteva fragmente din această carte.

Între Marx şi Hayek… dilema conservatorilor
În primele pagini ale cărţii noastre Black Markets… and Business Blues, relatam împrejurările în care am cunoscut şi resimţit latura tragică a catastrofei financiare: într-un amurg de ianuarie 2009, pe când rulam pe o şosea aglomerată din apropiere de Lake Worth, Florida, am pătruns brusc într-o zonă stranie, un fel de cimitir format din şiruri nesfârşite de locuinţe neluminate, neocupate, care afişau inutile panouri cu anunţul For Sale, For Rent (De vânzare, De închiriat).
Toţi proprietarii acestor locuinţe modeste fuseseră expulzaţi pentru că nu mai puteau să plătească. Locul degaja umilinţa părinţilor, disperarea copiilor, decadenţa unei societăţi. "Grandoarea unei civilizaţii se judecă după felul în care îi tratează pe cei slabi", scria Jean Rostand. Civilizaţia americană părea tare bolnavă în acea seară de ianuarie.
Această carte atacă dur sistemul financiar şi pe unii dintre operatorii care îl populează. Noi credem, şi vom încerca să demonstrăm aceasta, că economiile noastre, în primul rând aceea a Statelor Unite, au fost împinse treptat către o formă de capitalism în care pieţele financiare domină, fac legea şi îşi impun voinţa în faţa companiilor. Afirmăm că această evoluţie nefastă este cauza fundamentală a crizelor şi eşecurilor financiare repetate din ultimii douăzeci de ani. Propunem reforme care, în opinia noastră, ar retrimite finanţele spre locul modest care ar trebui să le fie rezervat şi ar readuce în companii o gestiune pe termen lung şi un oarecare nivel de loialitate, de încredere reciprocă şi de solidaritate esenţiale pentru buna funcţionare a oricărei forme de organizare umană.
Dată fiind natura obiectivului nostru şi recomandările la care ajungem, se impune să anunţăm clar unde ne situăm sub aspect ideologic. Noi credem în întreprinderea privată, în economia de piaţă. Noi (Mihaela mai mult decât mine) am văzut (iar ea a şi trăit) raţionalizările crunte, cozile lungi, magazinele goale, lipsa bunurilor esenţiale, ineficienţa mortală - toate, apanajul unei economii planificate, al unui sistem economic etatist. Pieţele obligă la utilizarea eficientă a resurselor; ele răspund rapid nevoilor şi aşteptărilor consumatorilor; ele sunt creatoare de bogăţie şi bunăstare pentru societate. Pieţele sunt o mare invenţie… la fel ca energia nucleară. Ele aduc mari beneficii societăţii atunci când sunt bine supravegheate şi reglementate.
Piaţa este cel mai bun prieten al cetăţeanului, dar este un prieten imperfect. Maniaco-depresivă, ea este exuberantă într-o zi şi, a doua zi, deprimată fără motiv. Are gusturi îndoielnice; îi favorizează pe cei puternici şi pe cei avuţi în detrimentul celor slabi şi mai puţin bogaţi; îi frecventează pe speculatorii de toate felurile şi flirtează cu ilicitul; suferă de mitomanie, crezându-se, mereu şi în toate, raţională şi eficientă.
În pofida tarelor sale, ea rămâne totuşi cel mai bun prieten al cetăţeanului. Toţi cei care cred în virtuţile pieţei şi în libera iniţiativă, care cred în meritele sistemului numit capitalist trebuie să fie primii care se ridică împotriva abuzurilor, devierilor, maşinaţiilor care riscă să discrediteze acest sistem, spre marea nefericire a tuturor. Trebuie să fim critici, severi cu acest bun prieten; este şi în interesul lui, şi într-al nostru.
Paradoxurile capitalismului au apărut încă de la începuturile lui. Tensiunea, ba chiar opoziţia dintre succesul modelului capitalist, pe de o parte, şi solidaritatea socială, valorile şi culturile naţionale, pe de altă parte, i-au preocupat pe filosofi de la Adam Smith încoace. Capitalismul trebuie să se întemeieze pe valori şi norme sociale la a căror distrugere contribuie fără să vrea, dacă nu cumva chiar urmăreşte să o facă. Forţele dinamice pe care le dezlănţuie minează progresiv valori precum loialitatea, reciprocitatea, încrederea, înfrânarea, ceea ce R. Putnam (2000) şi alţii au numit capitalul social.
Uneori, capitalismul se scutură de orice constrângere, eludează restricţiile şi prohibiţiile. Or, aceste valori sociale şi aceste restricţii sunt necesare capitalismului. Absenţa lor îi marchează sfârşitul.
Adam Smith, Ferdinand Tönnies, Edmond Burke, Hegel, Karl Marx, Max Weber, Simmel, Sombart, Lucas, Schumpeter, Hayek au încercat, fiecare în felul său, să rezolve această dilemă, acest paradox.
Aceste spirite remarcabile, aceşti intelectuali şi filosofi din alte vremi erau deopotrivă oameni de acţiune, angajaţi în dezbaterile şi acţiunile politice ale epocii lor. Edmund Burke ar fi putut vorbi în numele tuturor atunci când îşi declara dispreţul pentru "cei care îşi protejează puritatea intelectuală printr-un celibat politic".

Cauzele imediate ale crizei financiare
Ce a produs această criză financiară, unică prin amploarea ei? Cum poate fi ea explicată în termeni simpli? Ce învăţăminte trebuie trase pentru viitor?
Întrucât cauzele directe ale acestei crize iau forma unor sigle ezoterice (CDO, CDS, VaR, MtM etc.), a unor inovaţii financiare virtuale, a unor aranjamente în afara bilanţului, a unor reţele de tranzacţii opace şi aşa mai departe, încercarea de a oferi o explicaţie satisfăcătoare, nici simplistă, nici exotică, este o provocare pedagogică aproape insurmontabilă.

Explicarea crizei?
O parte a explicaţiei, uşor de înţeles, face referire la cupiditate, la setea de câştig a principalilor actori (inclusiv agenţii de evaluare a creditelor), la alinierea remuneraţiilor generoase cu rezultatele pe termen scurt, la recompensele excesive pentru o gestiune hazardată care comportă riscuri ascunse ori greşit înţelese. Această tară a "omului avid de profituri" (Machiavelli) este una dintre constantele istoriei, dar a generat o adevărată criză morală în decursul ultimilor douăzeci de ani.
Alţi factori, mai tehnici, mai specifici, au contribuit şi ei la declanşarea şi amplificarea crizei. Astfel, principiile contabile ale justei valori de piaţă a tuturor instrumentelor negociabile ale unei companii (Mark to Market sau MtM) cărora li se supun instituţiile financiare au atârnat greu în înlănţuirea de evenimente care a dus la criza financiară.
O reglementare deficitară sau de-a dreptul absentă a noilor produse financiare şi a noilor operatori, precum fondurile de acoperire (mai bine descrise drept fonduri speculative) a facilitat şi ea bulgărele creditului şi al imobiliarelor în Statele Unite. Această lipsă de reglementare este manifestarea unei ideologii, mai bine zis a unui fundamentalism al pieţelor. Predicat şi practicat de Greenspan şi compania, acest fundamentalism se întemeiază pe credinţa înduioşătoare în capacitatea pieţelor de a se "autoregla", de a corecta rapid şi eficient excesele şi abuzurile.
Acest "laissez faire, laisser courir" în sectorul financiar este întotdeauna periculos; el a avut efecte dăunătoare care au alimentat această criză. Creşterea nestăvilită a "derivatelor de credit" (CDS), nesupravegheată, netransparentă, neimputabilă, se dovedeşte a fi prima cauză (cea tehnică) a crizei financiare. Aceste derivate ale creditului, care au atins în câţiva ani o valoare nominală de 57 de mii de miliarde de dolari, se pretează la tot felul de şmecherii şi maşinaţiuni. Aceste produse au servit de asemenea pentru ascunderea adevăratului nivel de levier financiar (îndatorare) în sistemul financiar mondial.

1. Dereglementarea şi nereglementarea industriei financiare sunt întotdeauna periculoase

Nu orice dereglementare este rea, dimpotrivă. Şi totuşi, dereglementarea sau absenţa reglementării sistemului financiar american a stat aproape de fiecare dată la originea unor enorme probleme ulterioare, probleme care se răspândesc rapid în sistemul financiar mondial. De ce? Pentru că sistemul financiar american este plin de "inovatori" de toate soiurile, pentru care dereglementarea sau lipsa de reglementare devin o sursă de oportunităţi de afaceri, de noi modalităţi de a obţine profituri.
Aşa s-a întâmplat cu dereglementarea caselor de economii ("Savings and Loans") de la începutul anilor '80, o iniţiativă care i-a costat pe contribuabilii americani peste 125 de miliarde de dolari.
În anii '90, o bătălie dură a fost purtată de marile bănci americane (şi de principalul lor aliat, Robert Rubin, pe atunci Secretar la Trezorerie, devenit apoi, până în 2009, preşedinte al comitetului executiv al consiliului de la Citigroup!). Obiectivul lor era abolirea Glass-Steagall Act, care impusese în 1933 o compartimentare a sistemului financiar în bănci comerciale, bănci de investiţii, societăţi de asigurări, curtieri de valori mobiliare. Primul beneficiar al acestei dereglementări avea să fie… Citigroup, care tocmai cumpărase societatea Travelers! Această din urmă societate deţinea, în afara unor filiale de asigurări, firme de curtaj şi bănci de investiţii. Dacă nu se renunţa la Glass-Steagall Act, Citigroup ar fi trebuit să se lipsească de multe dintre aceste filiale, anulând astfel valoarea achiziţiei - o gravă eroare.
Rubin şi compania au avut câştig de cauză. Glass-Steagall Act, care protejase sistemul financiar american împotriva crizelor timp de 50 de ani, a fost aruncat la coş, fiind abolit în 1999. Au urmat numeroase fuziuni/achiziţii între băncile comerciale, băncile de investiţii, casele de curtaj etc. A rezultat un sistem compus din instituţii financiare "too big to fail" (prea mari ca să se prăbuşească), ale căror motivaţii financiare au jucat un rol determinant, dar insuficient recunoscut, în falimentele Enron, Worldcom, Global Crossing şi în celelalte, de la începutul anilor 2000.
În acelaşi timp, într-un colţişor ascuns al sistemului financiar se juca o partidă dură, al cărei deznodământ a exercitat o influenţă determinantă asupra crizei care a lovit sistemul financiar în 2008.
Pe 7 mai 1998, dna Brooksley E. Born, preşedinte al Commodity Futures Trading Commission (CFTC), agenţia însărcinată cu supravegherea pieţelor pe care se negociază contracte la termen cu alimente, emite un document de lucru care sugera ca produsele derivate tranzacţionate amiabil ("over the counter" sau "OTC markets") să fie supuse unei reglementări de către un organism competent. Trebuie să ştim că derivatele extrabursiere (OTC) nu sunt supuse vreunei reglementări.
Rău a făcut! Puternicul trio Robert Rubin, secretar la Trezorerie (tot el!), Arthur Leavitt, pe atunci preşedinte al Securities and Exhange Commission (SEC - Comisia de Valori Mobiliare), şi Alan Greenspan, pe atunci preşedinte al Băncii federale americane, a trecut la acţiune pentru a sugruma în faşă această încercare de reglementare. Doamna Born şi-a părăsit postul, pentru că mandatul nu i-a mai fost reînnoit de preşedintele Clinton. Documentul ei a fost dat uitării. Produsele derivate extrabursiere nu aveau să fie reglementate.

2. "Inovaţia financiară" trebuie privită cu suspiciune

Dacă inovaţia este elixirul creşterii în întreprinderile industriale, cu totul altfel stau lucrurile în întreprinderile financiare. Or, de douăzeci-treizeci de ani, lumea finanţelor produce "inovaţii" într-un ritm remarcabil. În consecinţă, sistemele financiare au devenit complexe montaje financiare în mare parte ascunse în afara bilanţului instituţiilor financiare. Acest sistem este impenetrabil; opacitatea şi complexitatea lui fac dificile evaluarea şi stabilirea riscurilor.
Două "produse" ilustrează perfect pericolele "inovaţiei" financiare nestăvilite. Ele s-au dovedit a fi verigile slabe care au făcut să se prăbuşească mari bucăţi de zid ale unui edificiu mai şubred decât părea. Este vorba de derivatele de credit (CDS) şi de creanţele titrizate (CDO).

3. În finanţe, matematica trebuie privită cu scepticism!

Fenomenul matematizării finanţelor şi plasamentelor în decursul ultimilor 30 de ani a contribuit în mod subtil la haosul acestei crize. Sosirea masivă a unor matematicieni şi fizicieni la fabricanţi de produse financiare precum JP Morgan, Goldman Sachs, Morgan Stanley, ca şi la fondurile de acoperire ("hedge funds") a condus la "inovaţii financiare" cu un nivel inedit de complexitate şi de abstractizare, ca şi la modele de evaluare a riscurilor care se doreau la înălţimea acestor noi produse financiare.
Tot acest instrumentar statistic şi matematic impresionează la prima vedere şi intimidează pe oricine nu are un doctorat în domeniu, adică pe majoritatea membrilor din consiliile de administraţie, majoritatea administratorilor de fonduri şi chiar a personalului agenţiilor de notare a creditelor, care trebuie să aprecieze riscurile acestor produse ezoterice şi să le evalueze şi noteze. Or, modelele cantitative de evaluare a riscurilor, oricât de precise ar părea, depind de fapt de ipoteci fragile şi de date istorice care nu oferă garanţii pentru viitor.
Cele mai rafinate modele matematice au fost incapabile să detecteze semnele prevestitoare ale crizei (şi ele erau la tot pasul), să aprecieze în ce măsură comportamentele la care îndemnau aveau să amplifice criza. Precum un meteorolog cantitativ cu ochii nedezlipiţi de ecranul computerului într-o sală fără ferestre, geniile matematice din lumea finanţelor continuau să prevadă timp frumos în timp ce un uragan se năpustea asupra lor.
"It is better to be vaguely vague then precisely wrong" (Mai bine să fii imprecis dar să ai dreptate decât să fii exact şi să te înşeli), spunea John Maynard Keynes; iar bătrânul Pascal, şi el matematician, lăuda superioritatea spiritului de fineţe (l'esprit de finesse) în faţa celui al geometriei (l'esprit de géométrie).

4. Regulile contabile au acţionat ca un accelerator al crizei

O cauză tehnică a crizei financiare, adăugată cauzelor primare care sunt cupiditatea, dorinţa de câştig, absenţa reglementării derivatelor de credit şi aroganţa aşa-ziselor "genii ale finanţelor", provine din aplicarea generalizată a principiului contabil al "justei valori de piaţă" (Mark to Market sau MtM). Acest principiu contabil este îndreptăţit în unele împrejurări, dar efectele lui au fost neaşteptate şi perverse în lumea financiară pe care "inginerii" finanţelor au construit-o.
Deoarece toate aceste "produse", tranşe de împrumuturi, derivate de credit etc. au o valoare stabilită de o piaţă a cererii şi a ofertei, deţinătorii acestor produse trebuie să prindă în bilanţurile lor aceste plasamente la "justa valoare de piaţă" (în engleză "Mark to Market"). Prea puţin contează valoarea activelor subiacente, prea puţin contează că la termen produsul va avea valoarea sa deplină, deţinătorul de asemenea produse trebuie, din raţiuni care ţin de raportările sale financiare (trimestriale sau anuale) să înscrie o pierdere dacă la acea dată piaţa înregistrează o scădere a valorii acestor produse. Această regulă contabilă a justei valori de piaţă face ca pierderile recunoscute în raportările financiare să fie pierderi nerealizate, pentru că în 3, 6, 12 luni, 3 ani, 5 ani, s-ar putea să fie răsturnate, parţial sau total, pentru că piaţa este în creştere.
Or, atunci când aceste pieţe devin pesimiste şi când cumpărătorii hiperprudenţi cer randamente ridicate, băncile şi alţi investitori trebuie să recunoască instantaneu imense pierderi contabile rezultând din scăderea rapidă a valorii activelor pe care le deţin; ele trebuie de asemenea să răspundă cererilor de fonduri suplimentare ale instituţiei de compensare pentru produsele derivate pe care le-au vândut (altfel spus, necesitatea de a adăuga unele garanţii sau de a vărsa sume suplimentare pentru a-i garanta cumpărătorului solvabilitatea unui produs derivat).

5. Setea de câştig e flacăra care aprinde pulberea!

Toată această agitaţie frenetică pentru a crea noi "produse" financiare, această căutare de inovaţii financiare cu orice preţ, această urmărire obsesivă a randamentelor "alpha" îşi au originea într-un sistem de remunerare care nu se află sub nici un control. Motivaţiile financiare ale tuturor (bănci de investiţii, administratori de fonduri, agenţii de evaluare a creditului, fonduri de acoperire etc.) bine aliniate spre acelaşi obiectiv, sunt cauza primă a problemelor actuale şi viitoare. Orice sistem de remunerare este greşit atunci când recompensează imediat şi cu bani lichizi performanţele de scurtă durată, posibil artificiale, fără legătură cu riscurile asumate şi fără ca ulterioare pierderi ori performanţe slabe să oblige la rambursări sau ajustări.
Din volumul Pledoarie pentru un nou capitalism, în pregătirela Editura Logos.