O perspectivă canadiană asupra proiectului Roșia Montană (pr. dr. Yvan Allaire)

În calitate de observator canadian al dezbaterii cu privire la proiectul de exploatare a zăcământului aurifer de la Roșia Montană din România am fost surprins de faptul că promotorul acestui proiect, firma Gabriel Resources este prezentat tot timpul ca fiind o companie canadiană.
 

Am examinat documente oficiale publice pentru a stabili, parafrazându-l pe Butch Cassidy când vorbeşte cu Sundance Kid, „Who are these guys“ (cine sunt băieţii ăştia).
În primul rând, cine deţine acţiunile care asigură controlul asupra firmei Roşia Montană Gold Corporation, înfiinţată cu scopul exploatării rezervelor de aur de la Roşia Montană?
Structura corporativă creată pentru proiectul Roşia Montană este prezentată în figura de mai jos, preluată din raportul anual prezentat pe 11 martie 2010 de Gabriel Resources:

Se impune o primă observaţie: Gabriel Resources și-a creat structura acţionariatului astfel încât să minimizeze şi impozitul global pe profit, şi impozitele diverşilor investitori. Insula Jersey, Ţările de Jos, Barbados şi teritoriul Yukon din Canada sunt, toate, jurisdicţii foarte îngăduitoare din punct de vedere fiscal, atât pentru persoanele fizice cât şi pentru companii. Banii generaţi de acest proiect se vor îndrepta spre investitorii din una sau alta dintre aceste jurisdicţii, în funcţie de ceea ce este mai favorabil sub raportul nivelului de impozitare.
Din punct de vedere legal, Roşia Montană Gold Corporation, firma creată special pentru acest proiect, este de fapt controlată (80,46 %) de o companie situată în Jersey, și anume compania Gabriel Resources Ltd. Guvernul român deţine 19,31 %, prin intermediul Minvest SA, iar o firmă privată românească, Foricon SA, deţine 0,23 %. Motivele participării acestei firme private la capitalul acestui proiect nu sunt clare ¹ .

Gabriel Resources: o companie canadiană?
 

Într-adevăr, compania are sediul în Canada iar acţiunile ei sunt listate la Bursa din Toronto, dar acest fapt nu face din ea o societate canadiană. În toate documentele, pro şi contra proiectului Roșia Montană, Gabriel Resources este prezentată ca o „societate canadiană“ sau ca o „companie multinaţională canadiană“. Dar este bine de ştiut că mai important decât sediul companiei este cine controlează compania. Cine va beneficia cel mai mult de pe urma proiectului Roşia Montană? Pe scurt, cine sunt acţionarii acestei „societăţi“?
În Canada, orice acţionar care achiziţionează 10% sau mai mult din acţiunile unei societăţi listate la bursă trebuie să depună o declaraţie în acest sens la Comisia de Valori Mobiliare Canadiană. Astfel, este posibil să se identifice acţionarii care deţin un număr important de acţiuni în orice companie. Societăţile pe acţiuni listate la bursă trebuie să raporteze această informaţie anual, într-un document intitulat Management Proxy Circular.
Iată cine sunt cei mai importanţi acţionari ai firmei Gabriel Resources, conform raportului companiei din data de 14 mai 2010:
1. Paulson & Co Inc (New York, NY) 18,00%
2. Electrum Strategic Holdings (New York, NY) 18,00%
3. Newmont Canada Limited 14,72% (o filială deţinută în totalitate de societatea minieră Newmont, SUA).
4. În plus, compania a anunţat printr-un comunicat de presă din 18 decembrie 2009 că a finalizat un plasament privat de 67,5 milioane de dolari, prin vânzarea a 30 de milioane de acţiuni (aproape 9% din acţiunile aflate în circulaţie) către BSG Capital Markets,, o entitate aparţinând grupului Barry Steinmetz. Grupul Barry Steinmetz operează în domeniul diamantelor şi mineritului şi are sediul la Geneva.
Hai să adunăm: 18 % + 18 % +14,72 % + 9 % = 59,72 %; aşadar aproape 60% din acţiunile acestei companii „canadiene“ sunt deţinute de companii străine şi de fonduri speculative. Ceea ce înseamnă că aceste fonduri şi aceşti acţionari controlează compania. Şi, cum BSG Capital Markets deţine, de asemenea, dreptul de a cumpăra ieftin alte 9 milioane de acţiuni – drept pe care şi-l va exercita în curând – ajungem la concluzia că aproape 70% din Gabriel Resources este deţinut de acţionari non-canadieni.
Dintre aceştia, fondul speculativ Paulson & Co a dobândit o tristă celebritate datorită procesului intentat de către Securities and Exchange Commission (SEC) împotriva băncii de investiţii americane Goldman Sachs. Există, de asemenea, supoziţii potrivit cărora fondul ar fi fost unul dintre participanţii timpurii la acţiunea speculativă masivă împotriva datoriei statului grec. Întemeietorul fondului, John Paulson, a fost plătit cu peste 8 miliarde de dolari în ultimii trei ani pentru abilităţile sale de speculator.
Electrum Strategic Holdings este descrisă în rapoartele firmei ca deţinând „un portofoliu extins de proprietăţi pentru dezvoltare şi explorări în Europa de Est“. Practic, această organizaţie este şi ea tot un fond speculativ, dar în domeniul aurului.
Un indiciu al adevăratei naţionalităţi a firmei Gabriel Resources este şi naţionalitatea membrilor consiliului său de administraţie. Consiliul este format din opt membri, dintre care doar doi sunt canadieni. Din ceilalţi şase, majoritatea sunt americani. Însuşi directorul General (CEO) al companiei îşi dă adresa personală în Laguna Beach, California.
În consecinţă, mass-media din România, susţinătorii şi opozanţii proiectului Roșia Montană ar trebui să ia cunoştinţă de aceste fapte şi să înceteze a mai acorda o identitate canadiană actualului promotor al proiectului Roşia Montană. Gabriel Resources este de fapt o companie deţinută de speculatori americani şi de alte interese străine, doar deghizată – pentru o mai mare credibilitate, probabil – sub o identitate canadiană.

De ce tocmai Gabriel Resources?
Orice proiect de investiţii care creează locuri de muncă directe şi indirecte generează beneficii pentru o ţară. Pe de altă parte, respectiva ţară trebuie să evalueze cu atenţie tipul de investiţii pe care doreşte să le atragă şi să le sprijine.
Exploatarea resurselor naturale a fost dintotdeauna o sabie cu două tăişuri pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Resursele lor naturale acţionează ca un magnet pentru investitorii străini, în căutare de materii prime ieftine. Promisiunea unei creşteri rapide a numărului de locuri de muncă şi a intensificării activităţii economice este irezistibilă din punct de vedere politic. În ţări cu un potenţial industrial scăzut şi în care forţa de muncă este slab pregătită, probabil că nu există altă cale de ieşire din sărăcie. Este şi România o astfel de ţară?
Din păcate, termenii şi condiţiile negociate de către firmele străine pentru accesul la resursele naturale ale acestor ţări nu sunt, de regulă, cele optime şi, în plus, formularea lor este ambiguă. Ele sfârşesc prin a aduce puţine beneficii reale şi durabile ţărilor respective, dar îmbogăţesc din plin companiile străine.
Costul scăzut al extragerii materiilor prime în ţările în curs de dezvoltare reflectă faptul că în realitate costul lor real este subestimat. Daunele colaterale aduse mediului, deteriorarea stării de sănătate a angajaţilor şi dislocarea comunităţilor din proximitatea exploatării sunt negate, minimizate, contestate prin campanii de publicitate, atunci când nu sunt de-a dreptul ridiculizate de către diverşi actori locali susţinători ai proiectului (indivizi, ziarişti plătiţi de guvern şi de alte organizaţii etc.).
Ţările dezvoltate bogate în materii prime, cum sunt Canada şi Australia, au învăţat să-şi impună condiţiile în desfăşurarea unor activităţi industriale de acest gen şi să obţină un maximum de beneficii economice de pe urma lor. Atunci când proiectele au o importanţă strategică deosebită, spre a asigura exploatarea acestor resurse sunt înfiinţate societăţi cu capital de stat. Toate beneficiile revin astfel ţării.
Pe de altă parte, proiecte controversate pentru efectele lor asupra mediului natural şi social sunt blocate în mod regulat, neluându-se în considerare eventualele beneficii economice. Cum putem evalua proiectul Roşia Montană pornind de la aceste exigenţe?
Acest proiect va transforma o mare zonă geografică într-un veritabil peisaj selenar, la aproximativ 135 de kilometri, de Cluj-Napoca, al treilea oraş ca mărime din România. Procesul de exploatare va face uz de o cantitate masivă de cianură, care trebuie să fie transportată la Roşia Montană de-a lungul a sute de kilometri prin regiuni dens populate. În plus, în ciuda unor argumente contrare aduse de promotorii proiectului, o moştenire a unei civilizaţii timpurii, un adevărat certificat dacic de naştere a poporului român este în pericol de dispariţie.
În multe ţări, aceste fapte ar fi suficiente pentru a respinge proiectul!
Dar dacă, în ciuda acestor aspecte nefavorabile, s-ar hotărî, totuşi, exploatarea rezervelor aurifere de la Roşia Montană, oare cum ar trebui să se procedeze?
Având în vedere natura delicată a proiectului şi potenţialul lui foarte mare de creare de venituri pentru România, guvernul ar putea să evalueze posibilitatea de a exploata Roşia Montană prin intermediul unei societăţi cu capital de stat.
Este însă foarte posibil ca guvernul român să fie strâmtorat financiar şi, prin urmare, incapabil să procure fondurile necesare pentru finanţarea investiţiilor cerute de proiect. În aceste condiţii, guvernul ar trebui să recurgă la un număr de operatori privaţi, interesaţi să investească şi să realizeze proiectul de exploatare minieră. Desigur, guvernul ar trebui să facă apel doar la acele societăţi de minerit care, datorită modului în care operează, se bucură de credibilitate şi respect. Ele vor fi invitate să facă oferte ce vor fi evaluate pe baza performanţei şi a reputaţiei lor antreprenoriale în alte exploatări miniere similare, din alte ţări. Compania care ar depune oferta cea mai atractivă din perspectiva intereselor naţionale ar putea obţine licenţa de exploatare. În aceste condiţii, beneficiile economice pentru ţară ar fi maximizate.
Oare aceasta să fi fost procedura prin care firma Gabriel Resources a fost aleasă şi a obţinut licenţa de exploatare a rezervelor de aur de la Roşia Montană? Rămâne de explicat de ce Gabriel Resources şi nu alte firme.

NOTE
¹ Până în anul 2009, au existat trei companii private românești care dețineau un număr mic de acțiuni în Roșia Montană Gold Corporation: Cartel Bau S.A. (0,23%), Foricon S.A. (0,23%), Comat S.A. (0,23%). În documentele anterioare, Gabriel Resources identifica aceste trei companii drept „companii de stat“. La sfârşitul anului 2009, Gabriel Resources cumpăra acțiunile a două dintre aceste companii. Foricon este acum o companie privată care oferă servicii în domeniul construcţiilor.

În Ţara Minunilor şi… a Speculaţiilor

„Alice este prinsă în capcana unei lumi în care logica a fost abandonată în favoarea nebuniei“ (Lewis Caroll, Alice în Ţara Minunilor)

Pe 17 aprilie 2010, Securities and Exchange Commission (SEC) îndrăzneşte să formuleze acuzaţii de fraudă contra Goldman Sachs pentru o operaţiune cu nimic diferită de alte sute de operaţiuni de acelaşi fel, efectuate de băncile comerciale şi de fondurile speculative în cursul anilor 2004-2007: The worst day in my professional life, Cea mai proastă zi din viaţa mea profesională, declară PDG-ul de la Goldman Sachs. Şi mai grav, pe 27 aprilie, membrii comitetului director de la Goldman Sachs, supuşi unui adevărat interogatoriu de către membrii unui subcomitet senatorial, sunt blamaţi fără menajamente pentru „lipsa de etică“ şi „imoralitatea“ operaţiunilor lor.

Ilegal?

Lumea bună de la Goldman Sachs este foarte, foarte supărată. Promotorii fondurilor speculative sunt uluiţi. Cum să comiţi acte ilegale când, încă din 1999-2000, guvernul american s-a străduit să dereglementeze, să înlăture toate piedicile din calea speculaţiilor financiare, iar legile şi reglementările au fost redactate astfel încît să legalizeze toate operaţiunile de acest tip? Ce să mai înţelegem?! Uite aşa, brusc, facem pe miraţii, pe fecioarele neprihănite, căutăm nod în papură băncilor comerciale şi speculatorilor!

Cu ce-or fi greşit cei de la Goldman Sachs? Cu nimic, cu aproape nimic. La cererea unui fond speculativ (Paulson and Co.)¹, ei au creat un montaj de credite ipotecare de cea mai slabă calitate. Ba mai mult, fondul speculativ ar fi venit la Goldman Sachs cu propuneri concrete de ipoteci, tocmai pentru ca, pe ansamblu, calitatea să fie cât mai slabă. De fapt, Paulson and Co pariază pe… prăbuşirea montajului. Mai precis, speculatorul va cumpăra o poliţă de asigurare care nu este cu adevărat o asigurare, care îi va aduce mulţi bani atunci când acest ansamblu de ipoteci putrede se va prăbuşi. În Ţara Minunilor, agenţiile de credit vor acorda acestui montaj tot atâta încredere ca şi datoriei publice a Canadei!

Goldman Sachs a vîndut apoi bucăţi (sau felii) din montajul ipotecar unor investitori presupus sofisticaţi, care nu ştiau în ce lume minunată intraseră! Crezând că agenţiile sunt de încredere, iar regulile şi legile – scrupulos respectate, neştiind că Paulson and Co a contribuit la alegerea ipotecilor astfel asamblate, ei au investit în montaj. În Ţara Minunilor şi a Speculaţiilor nimeni nu se împiedică de asemenea amănunte. Toată lumea ştia sau trebuia să ştie cum se petrec lucrurile. Cuvintele au sensul care li se dă. Infracţiunea comisă de Goldman Sachs, dacă era cu adevărat o infracţiune, nu era mai gravă decât parcarea maşinii într-un loc interzis.

Imoral?

În ţara lui Goldman Sachs şi a cumetrilor săi precum Paulson şi alte fonduri speculative, felul în care a operat Goldman în perioada 2007-2008 merită respect, admiraţie, strângeri de mână. Simţind că vine avalanşa împrumuturilor ipotecare subprime (altfel spus, bazate pe un credit de slabă calitate), Goldman a întocmit un plan energic de acţiune pentru a se proteja contra tuturor acestor produse toxice din bilanţul său. Ar fi trebuit să le reducă numărul, dar aşa ceva nu era uşor în contextul din acel moment. Atunci, soluţia era cumpărarea de „asigurări“ (derivate de credit sau CDS – Credit Default Swaps) pentru a apăra întreprinderea în cazul prăbuşirii pieţei de ipoteci de calitate îndoielnică (subprime).

Pentru că a reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul, Goldman Sachs este în măsură să raporteze profituri atunci când această piaţă face implozie. Acţionarii aplaudă, rivalii sunt invidioşi, marea finanţă e încântată.

S-ar putea reproşa că, deşi a simţit iminenţa imploziei, Goldman Sachs a continuat să aducă pe piaţă alte montaje de credite ipotecare subprime, având totodată grijă să se protejeze contra oricărui risc; Goldman Sachs vă va lămuri însă că se limita să le facă pe plac clienţilor, doritori de asemenea montaje cărora agenţiile de credit continuau să le atribuie notele cele mai mari. Goldman Sachs nu putea lăsa să-i scape onorariile grase asociate acestor operaţiuni care, altfel, ar fi fost preluate de concurenţă.

Ce e imoral în toată povestea asta? Chiar dacă Goldman Sachs nu este „trimisul lui Dumnezeu pe pământ“ ca să-i facă voia nu este chiar un îngeraş,(„I am doing God’s work“), cum declara în noiembrie 2009 PDG-ul său Lloyd Blankfein, societatea nu a făcut decât să gestioneze riscurile, spre binele acţionarilor săi, conform principiului fundamental al liberei iniţiative şi al pieţelor financiare.

Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative

În Ţara Minunilor, fondurile speculative, precum Paulson, îndeplinesc chiar un rol „social“. Faptul că mai multe fonduri speculative mizau pe dezumflarea balonului imobiliar american ar fi trebuit să-i alarmeze pe investitori. Evident, însă, că acest lucru era prea puţin cunoscut în afara cercului de iniţiaţi. Căci speculaţia se ascunde în umbră, aşteptând momentul prielnic când trebuie să facă totul pentru a grăbi prăbuşirea sau falimentul ce-l va îmbogăţi pe speculator. Investitorii ar trebui să se informeze mai bine şi mai din vreme.

Contribuţia „socială“ a fondurilor speculative, astfel concepută, este considerabilă. Astfel, Paulson and Co au semnalat problemele fiscale ale Greciei pariind, zice-se, contra valorii datoriei Statului grec. Nu-i aşa că au avut dreptate? La aceeaşi dată, 27 aprilie, agenţiile de rating (tot cele dinainte!) scădeau drastic nota acordată datoriei greceşti, până la nivelul obligaţiunilor cu cotă nulă (junk bonds) şi provocau astfel o criză financiară în această ţară şi împrejurul ei. Fondurile speculative sunt gata, probabil, chiar în acest moment, să parieze contra datoriei altor ţări. Care vor fi fiind acestea? O să vedeţi la vremea şi la locul potrivit!

De această parte a oglinzii

Pentru cetăţenii care ignoră complet moravurile şi cutumele din Ţara Minunilor, comportamentul şi atitudinea locuitorilor acesteia sunt şocante şi scandaloase. Această specie, numită homo speculantus, le apare ca fiind rapace şi insensibilă la suferinţele antrenate de acţiunile ei.

Cupiditatea colectivă a acestor speculatori a provocat o criză financiară şi o recesiune greu suportabilă. Guvernele şi plătitorii de taxe, locuitorii ţărilor normale, a trebuit să-i salveze de propria lor turpitudine.

Iată câteva dintre pagubele directe şi colaterale ale maşinaţiilor lor: circa 6,4 milioane de proprietăţi imobiliare din Statele Unite au făcut obiectul unei confiscări judiciare în perioada 2007-2009; 240 de bănci au dat faliment de la începutul lui 2008. Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ca o consecinţă directă a crizei financiare, s-au pierdut aproximativ 20 de milioane de locuri de muncă.

În Ţara Minunilor, ruşinea şi stânjeneala sunt sentimente rare şi inoportune. Valoarea creată de speculatori pentru acţionarii sau investitorii lor justifică din plin bonusurile şi remuneraţiile de care beneficiază. Ziariştii şi unii comentatori nu contenesc să se arate miraţi de aceste remuneraţii şi produc grafice precum cel de mai jos. Opinia publică se scandalizează, ceea ce, temporar, îi pune în încurcătură pe politicieni.



Chiar dacă prea puţină lume ştie, Ţara Minunilor şi-a extins teritoriul în cursul ultimilor 30 de ani în dauna ţării normale, a ţării producţiei de bunuri şi servicii, a manufacturilor, a inovaţiei care contribuie la bunăstarea societăţii. Cum se vede în graficul următor, partea profiturilor totale provenind din „industria financiară“ a atins în economia americană, în 2004, circa 44%, în timp ce partea provenind din industria prelucrătoare a scăzut la aproximativ 10%. Până în 1980, sectorul manufacturier reprezenta peste 40%, iar cel financiar, sub 20% din profiturile totale ale economiei americane.

Tabelul 2: Procentajul profiturilor din industria financiară şi din industria prelucrătoare (S.U.A., 1950-2004)


Şi mai grav încă, valorile corozive ale Ţării Minunilor s-au infiltrat treptat în ţara normală, seducând tinerii şi punându-i pe jar pe cei mai puţin tineri. „Finanţele“ exercită o atracţie irezistibilă asupra tinerilor ambiţiosi şi talentaţi, după cum demonstrează tabelul următor.

Tabelul 3: Procentajul deţinătorilor de diplome MBA de la Harvard angajaţi în sectorul financiar

Fenomenul nu e deloc surprinzător dacă aflăm că, în 2008, hedge funds şi private equity funds ofereau acestor tineri licenţiaţi un salariu garantat de 300 de mii de dolari în primul lor an de activitate, plus un bonus de 30 de mii de dolari la semnarea contractului. Prin comparaţie, sectorul industriei prelucrătoare oferea un „mizilic“ de 130 de mii de dolari pentru primul an!

Această supralicitare nu este limitată la Harvard. The Graduate Management Admission Council raportează că la intrarea în programele MBA americane, 21% dintre studenţi declară că vor să lucreze în sectorul financiar. La sfârşitul studiilor, procentajul celor care aleg acest sector se ridică la 40%.

Concluzie

Speculaţia financiară domină şi contaminează societatea modernă. Universul paralel al înaltei finanţe se întinde ca o pată de ulei vâscos peste economia reală. Locuitorii Ţării Minunilor nu vor înceta să-şi practice magia neagră. Guvernele vor încerca, timid, să ridice câteva bariere, să limiteze unele practici. De fapt, schimbările legislative îi vor afecta prea puţin pe speculatori.

După ce au profitat din plin de falimentul pieţei imobiliare americane, fondurile speculative se pregătesc să profite, fără nici o remuşcare, de dificultăţile fiscale ale altor ţări, de acele dificultăţi rezultate, în mare parte, din măsurile pe care guvernele au fost nevoite să le adopte spre a face faţă efectelor crizei financiare provocate tocmai de… speculatori!

Ah, dacă toată povestea asta n-ar fi decât o poveste!

„Tare mă tem că nu pot spune lucrurile cu mai multă claritate“, spune Alice foarte politicoasă, „fiindcă, în primul rând, nici măcar eu nu pricep nimic“.